Vineri dupa Sfantul Dumitru se tinu judecata. Raut si Acrisor fusesera prinsi chiar in ziua cand il adusesera pe Ghita la Ineu, Acrisor acasa la el, iara Raut in padurea de la Sicula, unde se aflau turmele. Tot in acea zi jandarmii au mai prins inca vreo sase alti oameni banuiti si au gasit cei trei cai lasati de pripas in hotarul Fundurenilor; insa urma celor doua slugi, feciorul si vizitiul, era pierduta, incat nu se stia daca au fugit ori au fost ucisi si ingropati la loc bine ascuns, ceea ce, dupa sangele aflat pe capra trasurii si dupa baltile de sange de langa trasura, parea mai de crezut. Pe Buza-Rupta si pe Saila Boarul nu-i putura prinde decat treizeci si sase de ceasuri in urma, la Salonta, cale de vreo doua poste inspre Oradea-Mare, si nici nu se mai intoarsera cu ei la Ineu, ci-i dusera drept la Oradea- Mare, unde aveau sa fie judecati si unde se aflau si ceilalti, afara de Lica, pe care judecatorul il ascultase mai nainte decat pe toti ceilalti si-l lasase iar sa-si caute de trebile stapanilor.
Inca pe cand se urmau cercetarile, Ana veni la Oradea-Mare, cu popa, varul lui Ghita, aducand, dupa sfaturile batranei, si bani cu dansa, caci banul, zicea batrana, drege toate lurcrurile; dar nu i se dadu voie sa-si vada sotul. Plecand acu de a doua oara, pentru ziua de judecata, la Oradea-Mare, ea era cu atat mai pierita cu cat o mai mustra si gandul ca n-a facut nimic spre a usura soarta sotului sau, pe care, dupa cele aflate in urma, incepuse a-l crede nevinovat.
- Nu te tulbura fara de vreme, fata mea, ii zise batrana, linistita ca totdeauna. Asteapta sa vezi, pentru ca nu stii daca in ziua cand se va intampla
- Doamne fereste!
- lucrul de care te temi, el iti va parea atat de grozav cum il vezi acum in inchipuirea ta: asteapta sa vezi, si daca durerea-ti va fi adevarata, plangi trei zile de-a randul, apoi zi: "Tu, Doamne, ai voit asa!
", te sterge la ochi, cauta-ti un alt izvor de mangaiere si mergi cu el mai departe, caci viata e scurta
si n-ai timp sa te opresti mai mult in cale.
Asa vorbea batrana, fiindca era batrana; Ana insa era tanara si nu indraznea sa priveasca in viitorul indoios si parca nesfarsit de lung, iara cand ochii o furau, ei i se umpleau de lacrimi.
Dar Ana nu era dintre oamenii in mintea carora gandurile grele se pot incuiba. Incetul cu incetul, ea se mangaia cu gandul ca Ghita nu se poate sa fie vinovat, si numai cand se vazu in mijlocul lumii ce se adunase la judecata simti iar greutatea pe inima ei.
Cel dintai adus inaintea judecatorilor fu si asta data tot Lica, omul inalt si uscativ, care totdeauna stia sa traga asupra-si privirile altora.
Ana se facu alba ca varul cand il vazu intrand, si ochii ei mari ramasera, ca odinioara, atintiti la fata lui aspra si nemiscata. De la acest om atarna soarta lui Ghita, caci daca el scapa, nici Ghita nu putea sa fie osandit: ea urma deci cu incordata luare-aminte, si inima i se incalzea la fiecare cuvant rostit de dansul.
Lica se stia sprijint de stapanii sai, dintre care unii erau patrunsi de nevinovatia lui, iara altii, ca oameni cu multa trecere, puteau sa-l apere pe sub mana, desi poate ca-l banuiau; cu toate aceste, el stia de ce e vorba, aflase ca mai multi dintre judecatori il banuiesc si asa isi dete raspunsurile scurt si deslusit, neabatandu-se intru nimic de la marturisirile ce facuse pe cand fusese luat pentru intaia oara la cercetare. Se bizuia Lica pe cat se bizuia pe ajutorul stapanilor sai, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cumintenie.
Inainte de toate el spusese ca nu tine minte sa fi vorbit la Moara cu noroc despre arandas si despre slujnica, ori ca Saila sa fi plecat cu Buza-Rupta drept la Ineu, iara cand i se citira marturisirile celorlalti, el raspunse scurt:
"Se poate, dar eu nu-mi aduc aminte". In urma el tagadui ca Raut ar fi venit in noaptea aceea cu o muiere la el, zicand ca n-a venit decat sa-i spuna c-a pierit o parte din turma ce se afla in padurea de la Fundureni si ca birtasul si sluga lui trebuie sa se fi inselat cand au vazut si o femeie.
Ana incepu sa rasufle mai usor. Adica, atunci noaptea, s-a dus Lica sa-si caute de turma.
Judecatorii erau insa de alta parere. Era dovedit cu destule marturii ceea ce Lica tagaduia; ei socoteau dar ca el dinadins nu-si aducea aminte de nimic din cele ce pot sa intareasca banuiala cazuta asupra lui Buza-Rupta si a lui Saila, pentru ca era inteles cu dansii. Iara cat pentru muiere, el tagaduia, pentru ca sa nu fie silit a o numi, lucru pentru care multi dintre cei de fata il laudau, asa, in taina.
Judecatorii fura intariti in aceasta parere a lor. Intrebat daca nu banuieste ca birtasul de la Moara cu noroc era inteles cu Saila si cu Buza-Rupta, Lica raspunse ca nu crede ca acestia sa fi fost oamenii cu fetele acoperite ce l-au calcat pe arandas si au savarsit in ziua urmatoare faptele din drumul de tara, ci ca argintaria arandasului a fost ascunsa de cineva la casa lui Buza-Rupta, poate de vreun om al lui Pintea, care le este vrajmas.
Cand ii aratara, in sfarsit, cutitul si biciul, Lica dete din umar, ca si cand nu s-ar simti deloc atins, si zise ca la aceste nu poate sa raspunda nimic, ci asteapta ca lucrul sa se desluseasca din marturisirile celorlalti banuiti.
Raut, Acrisor si alti martori si banuiti, care fusesera luati la cerce- tare in urma lui Lica, intarira prin marturisirile lor parte cele spuse de Lica, parte cele marturisite de Marti inaintea comisarului, astfel ca, pe cand Pintea veni la rand, atat in mintea judecatorilor, cat si a oamenilor ce se aflau de fata, Buza-Rupta si Saila pareau ca dovediti de a fi savarsit faptele rele, iara Lica si Ghita tare banuiti de a fi statut in intelegere cu dansii.
Cand Pintea intra, aparatorul lui Lica se ridica si spuse ca nu poate primi aceasta marturie, aratand in putine cuvinte cele petrecute pe cand Pintea il ducea pe Lica la cazarma si cerand sa fie ascultati martorii pe care ii adusese in aceasta privinta.
- Eu il primesc!
grai Lica dezghetat. Pintea-si potrivise de mult si de multe ori vorbele, dar cele spuse de aparatorii lui Lica, sangele rece al lui Lica si fetele neincrezatoare ale catorva dintre judecatori il scosesera din sarite si acum nu mai stia ce sa zica. Spre marea mirare a celor de fata, el spunea din cuvant in cuvant ceea ce spusese si Lica, anume, ca nu-i crede pe BuzaRupta si pe Saila vinovati, ca argintaria arandasului a fost ascunsa de altii la casa lui Buza-Rupta, ca cutitul lui Saila a fost lasat dinadins in trupul lui Hantl, ca Raut nu a venit atunci noaptea cu o muiere la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun tovaras al sau, iara Lica ii radea in fata, si cum il vedea pe Lica razand, isi pierdea tot mai mult cumpatul si vorbea tot mai aprins, incat se facu in cele din urma de rasul lumii adunate la judecata. Atunci tacu si incepu sa-si stearga sudorile reci de pe frunte.
Cu toate aceste, lumea ramase cam nedumerita si cei mai chib- zuiti dintre judecatori pusesera oarecare temei pe cuvintele lui.
Acu intra insa Buza-Rupta si, putin in urma lui, Saila Boarul, si acestia detera cercetarilor cu totul alta fata.
Amandoi erau oameni stiuti ca facatori de rele, banuiti si chiar pedepsiti in mai multe randuri, iara asta data le venea cu atat mai greu sa se apere cu cat nu isi puteau sprijini spusele prin nici o marturisire si erau prigoniti de catre aceia care-si dadeau silinta sa-l scape pe Lica.
Buza-Rupta, un om inalt, grasuliu si slut, de-ti era sila sa te uiti la el, tagadui ca a plecat atunci seara la Ineu si spuse ca pana marti la amiazazi a petrecut cu Raut si cu Saila pe la turme, iara mai departe cu Saila, cu care dimpreuna s-a dus la Salonta.
- V-a mai vazut cineva in tot timpul acesta? intreba unul dintre judecatori.
- Nimeni, raspunse banuitul.
- Cum ati umblat asa de nimeni nu v-a vazut? De ce va ascundeati?
- Nu ne-am
ascuns, dar, din intamplare, nu ne-am intalnit cu nimeni.
- Bine!
urma judecatorul. Eu insa nu prea inteleg un lucru. Raut a plecat spre Fundureni, iar nu spre Ineu.
- Luasem intelegere sa ne intalnim dincolo de deal si sa mergem mai departe impreuna.
- De ce asta? Buza-Rupta stete un timp nehotarat.
- Ca sa nu stie Lica Samadaul ca ne ducem impreuna, fiindca Lica ne este vrajmas si s-ar fi maniat pe Raut dac-ar fi aflat ca umbla cu noi.
Raut dovedea insa cu patru marturii ca a fost luni noaptea la Moara cu noroc, iara marti pe la pranz la Sicula, dovedea ca Buza-Rupta spuse un neadevar si ca vrea sa-l napastuiasca.
Saila, intrand, vazu pe Buza-Rupta frant, simti ca treaba le sta rau si-si schimba in buiguiala sa marturisirea ce facuse mai nainte.
El spuse, in deosebire de tovarasul sau, ca s-au inteles cu Raut ca sa fure o parte din turma ce se afla in padurea de la Fundureni si ca in urma s-au dus prin ascuns la Salonta, ca sa afle un cumparator. Aceasta marturisire insa, care mai nainte ar fi putut sa schimbe parerea judecatorilor, acum ii facea pe cei mai multi sa rada.
Astfel, din marturisirile lui Buza-Rupta si din ale lui Saila nu iesea decat un lucru: ca ei sunt vrajmasi ai lui Lica, intocmai ca Pintea, si ca nu puteau sa fi savarsit fapta in intelegere cu dansul, lucru pe care aparatorul lui Lica il puse cu vorbe bine potrivite in vederea judecatorilor, aratand cum Lica li s-a facut aparator numai pentru ca sa nu para a-si razbuna de dansii, acum cand se aflau in stramtoare, desi putea sa stie ca numai ei au putut sa-i lase biciul la trupul iubitei sale stapane.
Si in adevar, din doua una: ori biciul lui Lica, ori cutitul lui Saila trebuia sa fie urma lasata dinadins la fata locului, pentru ca sa-i duca pe urmaritori pe o cale gresita, fiindca despre o intelegere intre BuzaRupta, Saila si Lica acum nu mai putea sa fie vorba. Lica insa, desi ar fi putut savarsi faptele petrecute in drumul de tara si in padure, nu putea sa fie unul dintre oamenii cu fete acoperite care il calcasera pe arandasul, fiindca in timpul cand s-a petrecut aceasta fapta, el, dupa marturisirea mai multora, se afla la Moara cu noroc. Ce-i drept, Pintea banuia ca el n-a stat toata noaptea la Moara cu noroc si marturiile erau cam indoioase, tot oameni care puteau sa fie banuiti de tovarasie cu Lica; singurul reazem de banuiala asupra lui Lica erau marturisirile, cu totul indoioase, pe care le facuse carciumarul asupra timpului la care sosise si plecase acel om ce venise cu muierea la Lica: de aceea il pusera pe Ghita la urma si acum asteptau cu totii hotararea de la marturisirile lui.
Inalt, lat in umeri, cu ochiul limpede si cu fata nemiscata, Ghita se opri in mijlocul lumii.
Inaintea lui erau doi oameni nevinovati, care aveau sa sufere osanda grea; era patruns de nevinovatia lor, dar acum nu mai putea sa o dovedeasca, desi era gata s-o apere chiar cu primejdia de a trece drept partas la vina lor: ochii lui se oprira asupra lor ca si cand ar voi sa le zica: "Nu va temeti, caci stiu eu un lucru prin care pot sa va scap cel putin deocamdata".
Ana suspina o data din greu, apoi ramase incremenita. Nu mai era el, omul puternic si plin de viata: in cateva zile se facuse numai umbra din ceea ce fusese odinioara; in cateva zile pielita obrajilor i se incretise si perii capului ii dadusera in carunteala.
Cuprins de o durere sfasietoare, el se intoarse oarecum fara de veste spre partea la care auzise suspinul si, afland cu ochii pe Ana, isi ridica mana, o trase incet peste fruntea sa uscata si se intoarse drept spre Lica, omul care nu-si pierdea niciodata linistea.
Intr-o clipa el isi simti toata firea prefacuta. Nu o vazuse de mult, si acum cand o vedea asa de pierita, cum era, se aduna deodata in sufletul lui toata dragostea pe care o simtise din clipa cand o vazuse pentru intaiasi data, toata dorinta de a o vedea mereu ferita de rele, toata alipirea catre viata a omului patruns de iubire, si tot ce planuise in cugetarea lungilor zile petrecute in inchisoare se zadarnici in clipa cand fata Anei se ivi in ochii lui.
El nu putea sa se puna in primejdie de dragul altora, caci avea nevasta si copii, iara pe Lica il poti speria cu o vorba, dar nu-l poti starpi, fiindca el nu e om singur, ci un intreg rand de oameni, din care unii se razbuna pe altii.
Din cuvant in cuvant, Ghita marturisi dar tot ceea ce marturisise inaintea comisarului, cu deosebirea numai ca el starui sa ramana scris ca nu-i crede vinovati pe Buza-Rupta si pe Saila. Iara cand i se puse intrebarea hotaratoare, daca poate jura ca Lica a stat atunci toata noaptea la Moara cu noroc, el raspunse:
"Nu pot sa jur ca n-a plecat in noaptea aceea, fiindca n-am stat mereu langa dansul; jur insa ca l-am stiut toata noaptea la carciuma".
Cercetarea era incheiata si peste catva timp judecatorii rostira ju- decata: Lica se afla nevinovat; Ghita, ale carui purtari dadusera loc la banuieli, scapa in lipsa de destule dovezi, iar Buza-Rupta si Saila Boarul fura osanditi pe viata.
Unul cate unul
- judecatori, osanditi, banuiti, martorii si oame- nii adunati
- toti se departara; numai Ghita statea mereu cu ochii tintiti la pamant, in lupta cu el insusi, cu dorinta de a-i grai Anei un cuvant si cu durerea de a o vedea asa de pierduta cum era. Apoi, cand lumea se rari, el se intoarse spre dansa, ochii i se impaienjenira si fata i se umplu de lacrimi.
- Iarta-ma, Ano!
ii zise el. Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului. Ai avut tata om de frunte; ai neamuri oameni de treaba si ai ajuns sa-ti vezi barbatul inaintea judecatorilor. Si n-am pacatuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie si n-am voit sa cred si sa inteleg cand mi-ai aratat calea cea buna.
- Lasa, Ghita, ca trece si asta grai nevasta, impacata cu ea insasi.
