n. 1792, Bucuresti - m. 3 mart. 1863, Bucuresti.
Poet si traducator.
Fiul lui
Alecu Vacarescu si al Elene ai Dudescu. invata in casa cu emigrantul francez Colson, apoi la Viena (1804-1810).
Revenit in tara, e surghiunit la Buzau "pentru oarescare pricina a tineretelor", dar disgratia nu dureaza mult. Ocupain urma ispravnicia de Targoviste, iar sub Alexandru Sutu e logofat (1818). Adept al luminarii, sprijina infiintarea teatrului grecesc din Bucuresti, pentru care si traduce Moartea lui Cezar de Voltaire. Rolul sau e indeosebi important in promovarea culturii nationale: ajuta la asezarea invatamantului lui G. Lazar si organizarea primelor reprezentatii teatrale romanesti, pe care le saluta prin proologul Saturn (1819), asa cum o face de altfel si cu ocazia altor initiative in sensul propasirii: promulgarea pravilei lui Caragea (1815) ori instalarea tipografiei de la Cismeaua lui Mavrogheni (1818). Desi simpatizant al revolutiei lui Tudor Vladimirescu, se refugiaza in 1821 la Brasov, unde participa la activitatea soc. intemeiate de Gr. Baleanu, C. Campineanu si unchiul sau,
Nicolae Vacarescu. In timpul administratiei lui Kiseleff ajunge in opozitie, fiind exilat pe 6 luni, la mosia sa Motaieni. Ulterior, se casatoreste cu Ecaterina Can-tacuzino-Pascani, cu care va avea 8 copii, intre care pe loan, fost ministru plenipotentiar la Paris, tatal poetei Elena Vacarescu. Publica voi. de Poezii alese (1830). In 1834, spre a face fata unei situatii de jena financiara, intra in magistratura: e presedinte al Divanului judecatoresc din Bucuresti (1834-1836) iar, la 1848, membru al inaltei Curti. Pe plan politic, ajunge deputat in Adunarea Obsteasca, la 1841, si isi pune fara succes candidatura la domnie, in 1842. in 1843 e presedinte al Asoc. literare, dar voi. continand culegerea completa a poeziilor sale (Colectie din poeziile d-lui marelui logofat~, 1848), trece putin observat, poate si din cauza evenimentelor. Animator al culturii, asociat marilor elanuri ale epocii de resurectie nationala din primele decenii ale veacului, VACARESCU ramane un poet de tranzitie, sensibil la innoirile romantice, dar in fond incapabil sa treaca Rubiconul, din cauza unui clasicism de factura, daca nu de natura, manifest in conceptualismul si frigiditatea retorica a limbajului.
in punctul de pornire, VACARESCU anacreontizeaza, ca si inaintasii sai, demonstrand insa mai multa variatie si o nota de senzualitate mai pronuntata. Astfel, alaturi de eleganta galanta a complimentarii si de simbolica petrarchista a "ochilor", "focului", suspinelor etc, gasim la el poezii de pahar (bahice), imitate dupa Gentil-Bernard si Parny, cateva "baciuri" (sarutari), de indepartata obarsie catu-liana, precum si numeroase celebrari ale faimosului "carpe diem" horatian ("Eu pentru una de azi placere / Dau mii de maine la cine le cere"). Insa capodopera lui V., Primavara amorului, desi se situeaza prin tema si maniera in axa traditiei, manifesta clar tendinta apropierii de natura si de adevarul vietii. Pe motivul stravechi al .Amorului udat de ploaie", tratat de Ana-creon, Ronsard, La Fontaine, Christopulos si multi altii, poetul brodeaza o meditatie asupra atotputerniciei dragostei, un discurs despre frumusetile vietii la tara si "otiul" campenesc, doua pasteluri - unul de inserare, altul de dimineata. Nota caracteristica a poeziei vine din interferenta elementelor de incadrare clasicista (referinte mitologice, uzul alegoriei, arcadism) cu o filosofie horatiana de tip luminist (contrastul dintre orasul stricat si viata sanatoasa de la tara, "aurea mediocritas") si o evocare proaspata a naturii, savarsita pentru prima oara la noi in afara peisajului conventional, a acelui "locus aemonus", care tiranizase imaginatia poetilor din antichitate pana in sec. al XVIII-lea. Primavara amorului combina oda cu idila, aducand in plus ceva din atmosfera poemului descriptiv, foarte la moda dupa Thomson si Delille, cu notatiile lui realiste si comunicarea spontana a impresiilor starnite de spectacolul naturii. indepartarea de clasicism se accentueaza in "sfatuirile patriotice", inspirate de revolutia lui Tudor Vladimirescu, poezii de exultanta civica si chemare la actiune, de o impetuoasa energie declamativa (Glasul poporului subt despotism, Bunavestire etc), indeosebi in elegiile de o tonalitate sumbra si mohorata, incluse in volumul Poezii alese (1830). Elegiile sugereaza un impas existential fara iesire, dar "werther"-ianizarea gesticulatiei si a ideilor se repercuteaza numai superficial lanivelul limbajului: datorita modului foarte complicat de a fi simplu, cultului pentru abstractiuni si incapacitatii de a realiza metafora, VACARESCU se opreste la hotarele romantismului. Cerebral si abscons e si marele poem Adevarul, de cea 800 versuri (1843), amestec insolit de luminism, teosofie masonica, utopie sociala si critica a moravurilor. Mesajul e democratic si egalitarist: oamenii sunt frati, atat saracia, cat si robia trebuie scoase in afara legii, insa drumul spre adevar trece printr-o iluminare morala, prin asezarea fiintei sale sub incidenta "logos"-ului divin si a iubirii, "gand electric", principiu de agregare a tot ce exista. Trecerea de la registrul clasic, al poeziei de idei si lirism expurgat, la registrul romantic, al poeziei de atmosfera, reverberatie a sentimentului si descatusare a latentelor plastice ale limbajului, atinge maximum de rezultate in cateva incercari baladesti: Peaza rea, Peaza buna, in special in Ielele, unde apare un grotesc terifiant, de caricatura sinistra, inca neexperimentat in lirica romaneasca. Numeroasele traduceri de piese de teatru efectuate de VACARESCU (Racine, Kotzebue, H. von Collin, F. W. Ziegler s.a.) sunt ilizibile din cauza artificialitatii si a lipsei de fluiditate a limbii. E neindoielnic ca destinul literar al poetului a fost influentat de rapida mutatie a gusturilor si ierarhiilor de valoare survenita in prima jumatate a secolului trecut, de ceea ce s-a numit "arderea etapelor". Cu toate ca il anticipa pe Alexandrescu si Catina prin sentimentul de "mal du siecle" atat de frapant in elegii, cu toate ca initiaza poezia de elan patriotic in care se va ilustra Alecsan-dri si precede fantasticul macabru la Bolintineanu din Mihnea si baba - romantismul lui VACARESCU ramane incoerent si vag iconografic, strivit de un rationalism incoercibil. Asa se explica de ce - poet renumit la 1815-1820, ridicat in slavi la 1830, patron literar onorat, citat dar nu citit, la 1840 - VACARESCU cade in desuetudine la 1848, tocmai cand ii iesea de sub tipar colectia completa a versurilor.
OPERA
Poezii alese, Bucuresti, 1830; Ermiona, mireasa lumii celeilalte, tragedie patetica in cinci acturi tradusa din nemteste de~, Bucuresti, 1834; Regulu, tragedie in cinci acte, din lb. germana tradusa de-, Bucuresti, 1834; Gradinarii orb sau aloiul inflorit, comedie cu cantece in doua acte, tradusa de-, Bucuresti 1836; Adevarul, Bucuresti 1843; Bertrand si Raton, Bucuresti, 1846; Dragoste din copilarie, Bucuresti, 1846; Napoleon la Soen-Brun si Santa Elena, Bucuresti, 1847; Colectie din poeziile dlui marelui logofat-, pref. I. Voienescu II, Bucuresti, 1848; Britanicu, tragedie in cinci acte de J. Racine, trad. de ~, Bucuresti, 1861; Poeziile Vacarestilor, ed. ingrijita de
M. Dragomirescu si Em. Garleanu, pref. de Al. Odobescu, Bucuresti, 1908; Corespondenta literara intre Nicolae si lancu Vacares-cu, ed. ingrijita si pref. de I. Vartosu, Bucuresti, 1938; Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si pref. de Paul I. Papadopol, Bucuresti, 1940; Poetii Vacaresti. Scrieri alese, ed. ingrijita de Elena Pini, introducerea de Al. Piru, Bucuresti, 1961.
REFERINTE CRITICE
A. I. Odobescu, in Revista romana pentru stiinte, litere si arte, I, 1861; G. Bogdan-Duica,
Istoria literaturii romane moderne. intaii poeti munteni, 1923; Ariadna Camariano, Influenta poeziei lirice neogrecesti asupra celei romanesti, 1935; G. Cali-nescu, Istoria; G. Ivanescu, in Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XlX-lea, II, 1958; Al. Piru, Poetii Vacaresti, 1967;
D. Popovici, Romantismul;
D. Pacurariu, Clasicismul romanesc, 1971;
M. Anghelescu, Preromantismul romanesc, 1971;
P. Cornea, Originile; Ov. Papadima, Ipostaze ale iluminismului romanesc, 1975;
Roxana Sorescu, in Structuri tematice si retorico-stilistice in romantismul romanesc, 1976;
E. Simion, Dimineata poetilor, 1980.