VIGHI Daniel, se naste la 9 oct. 1956, Lipova, judetul Arad.
Prozator.
Fiul lui Gheorghe Vighi, marinar in Flotila de pescuit oceanic, si al Zenei (n. Bar), functionara. Clasele elementare la Radna (196l-l969), liceul la Lipova (1970-l974). Licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. din Timisoara (1980). Din 1980, prof. la Scoala Generala nr. 15 din acelasi oras.
Debuteaza cu poezii in revista Gind tineresc a liceului din Lipova (1973). Debut editorial: Povestiri cu strada depozitului (1985).
Autor al volum de proza scurta Insemnare despre anii din urma (1989). Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pe 1985.
Putinele personaje pe care
Daniel Vighi le introduce in Povestiri cu strada depozitului (1985) si care apar cu o recurenta aproape simbolica (invatatorul, Vaduva, Vinzatoarea de lozuri. Fata cea draga. Eroul principal) sint niste prezente vaporoase, himerice, fragile, cu identitatea topita in spuma realitatii.
N-au propriu-zis carnatie, caci epicul insusi e fie un reflex al descrierii abuzive, cu inflexiuni malitioase prin tonul sec al notatiei, fie un efect al relatarii poematice, gratios-fabuloase, pe ton de incantatie. Suficient de abstracte, prin aparitiile lor insolite, abulice, fulgurante, personajele acestea suit mai degraba pretexte pentru patrunderea insidioasa in miezul realitatii, trape subtile pentru observatie si imaginatie. Eroul principal, bunaoara, prezent de-a lungul cartii ca simpla denominatie, e un diavol schiop care se insinueaza in intimitatea realului, un reflector care mijloceste investigatia: "Eroul principal se opreste in dreptul geamului. Eroul principal dezvaluie intimitatea unei familii aparata de ziduri. Eroul principal indruma privirile noastre catre tatal care sta, cum se cuvine, in capul mesei". Functia lui e mai mult retorica decit epica. Reflexivitatea artistica se rasfringe frecvent in prozele lui Daniel Vighi (Prietenul meu e, de pilda, o punere in abis a cartii insesi), dar sugestiile metatextuale sint discrete si evanescente din pricina alunecarii rapide a planurilor, uneori chiar pulverizate de o ironie blinda. Morga se acopera de o tandra umilinta ce face loc triumfului sec al banalitatii: "Recunoastem ca orice adaos este inutil, complicind fara rost o viata lipsita de complicatii. Idilica" (Constiinta). in Povestiri cu strada depozitului fuzioneaza, de fapt, doua maniere stilistice opuse, sprijinite pe doua feluri de a vedea lumea. Una e aceea a descrierii minutioase, a inregistrarii neutre a obiectelor, a aglomerarii detaliilor.
Metoda se sprijina aici pe un hiperrealism a thase. Imaginea e un univers anodin, cenusiu, umil, derizoriu, aureolat de un idealism al mediocritatii: "La urma de tot doi dintre ei danseaza printre scinduri si mormane de caramizi sparte in risetele galagioase ale celorlalti, vegheati din spate de geamurile curate ale casei cuprinse in lumina rosie a soarelui alunecat in dosul pilcurilor dese de pruni cu frunze deja ingalbenite" (Povestire cu mai multe intimplari). Melancolia coboara peste banalitate ca o binecuvintare.
A doua perspectiva se intemeiaza, dimpotriva, pe rafinament, pe perceptia stilizata. Lumea se intoarce in universul pur al artei, ca la decadentisti, viziunea este aristocrata, ferita de intruziunile ochiului realist: "Praful se asaza peste divanurile cu picioare scurte, peste masutele acoperite cu marmura galbuie cu vinisoare verzi si albastre, peste oglinzile cu apa tulbure impodobite cu flori de lemn dat cu bronz, peste sofalele joase si hrrbuite invelite in catifele moi, peste citeva mari fotografii infatisind toate miri si mirese si numai un copil cu un basc pe cap, cu pantalonii scurti si cu ciorapii ridicati pina sub genunchi, privind serios si putin incruntat lumea de dincolo de marginea fotografiei, sprijinit cu o mina de un scaun cu spatar invelit in piele lucioasa asemanatoare celei de pe scaunele din camera" (Unchiul).
Desigur, nu realitatea supusa privirii s-a modificat, ea este aceeasi, insa tusele elegante, calde ale frazei o lumineaza altfel, proiectind-o in imagini crepusculare in care violenta amanuntului s-a topit pina la disparitie. De maniera aceasta cizelata, ingrijita cu ostentatie, se leaga si viziunile discret-fabuloase ale unor povestiri, aerul fantast, aproape magic al inchipuirii, care se sprijina pe o sacralitate vaporoasa. Prozele par acum niste poeme concepute dupa retorica versetului biblic: "Cu o bucata de lemn noduros se repede Iosif ca un lup infuriat asupra unui iepure tisnind prin trifoi" (Dagherotipuri, I). Viziunea e o forma de vedenie, de plutire letargica prin aburii realitatii: "Nu zareste decit vedeniile triumfatoare ce danseaza inaintea lui, in umbrele serii, printre rindurile de castraveti si rosii" (Sfirsitul invatatorului, III). Divergenta dintre aceste doua maniere de a percepe si reiata nu e decit aparenta insa, caci ele fuzioneaza intr-un plan mai profund in care sacrul si profanul se amesteca delicat intr-un joc de nuante si sugestii. Privirea dubla a prozatorului izbuteste astfel sa cerceteze lumea pe ambele ei fete, punind de fiecare data mestesug si penetratie: "Pe urma ploi napraznice si aburi, funingine, bioxid. Zile intregi cu ploi si la urma racoare. intr-un colt zeul doarme. Zeul tresare. Viseaza, sprijinit cu cotul de incolacirile sarpelui" (Dagherotipuri. II).
Disponibilitatile imaginative ale lui Daniel Vighi, stimulate de gustul pentru mister si esoterism, se bizuie pe mult fast si ceremonie, pe un instinct ritualic adica.
OPERA: Povestiri cu strada depozitului, Bucuresti, 1985; insemnare despre anii din urma, proza scurta, Bucuresti, . |
REFERINTE CRITICE: R. C. Cristea, in Familia, nr. 12, 1985; E. Simion, in Romania literara, nr. 45, 1985; D. Culcer, in Vatra, nr. 1, 1986; Comei Moraru, in Steaua, nr. 1, 1986; V. Popovici, in Orizont, nr. 8, 1988; I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 4, 1989; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 49, 1989; V. Popovici, in Familia, nr. 5, 1989; E. Simion, Scriitorii, IV; L. Ulici, in Contemporanul, nr. 30, .
|