n. 28 sept. 1882, Perchiu, corn. Huruesti, jud. Bacau - m. 26 iun. 1927, Bucuresti.
Eseist; istoric si filosof al culturii.
Fiul invatatorului Andrei Parvan si al Aristitei (n. Chiriac).
Urmeaza sectia clasica a Liceului "Codreanu" din Barlad (1893-1900).
Absolva sectia de istorie a Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1904). intre 1904 si 1909, bursier in Germania (Jena si Berlin), sustinandu-si doctoratul la Univ. din Breslau (1908). Debuteaza in publicistica in Noua revista romana (1900). In 1909 ii apare voi. M. Aurelius Verus Caesar si L. Aurelius Commodus, consideratiile privitoare la fiiosofia stoica a lui Marcus Aurelius prevestind ideile fundamentale dezvoltate in eseurile sale de mai tarziu. Din 1909, prof. de istorie antica la Univ. din Bucuresti (titularizat in 1913).
Director al Muzeului National de Antichitati (din 1910). Membru activ al Acad. Romane (1913), vicepresedinte (1920-1923) si secretar general al ei (din 1923). Prin prelegerile sale exercita in epoca o mare atractie asupra intelectualitatii tinere, creand totodata o scoala istorica proprie, cu discipoli ilustri. Desfasoara o vasta activitate arheologica, deschizand, intre altele, santierul de la Histria (1914). Publica studiul Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane (1919), in care revela ca ideea de cultura sociala presupune interactiunea dintre "cultivarea maselor" si "socializarea personalitatilor". Numit prof. de istorie antica si la Univ. din Cluj, rosteste prelegerea Datoria vietii noastre (1919), militand pentru un tip intelectual integru, de mare noblete morala, in numele unei "confraternitati universitare", ca si pentru "spiritualizarea vietii marelui organism politic si cultural-creator care e natiunea". Fondator al Institutului de Antichitati din Cluj (1919) si al Editurii "Cultura nationala" (1920), unde ingrijeste mai multe colectii. Director al Scolii Romane din Roma (1920), initiind doua anuare ale acesteia: Ephemeris Dacoromana si Diplomatiarium Italicum. Secretar al PEN-Clubului roman (1923). Prezinta la Univ. din Bucuresti dialogul platonic Anaxandros (1920), dedicat tragediei grecesti, si prelegerea despre Ritmul istoric (1920). Alaturi de cursuri de istorie antica, preda despre istoria religiilor ("Doctrinele salvarii", 1919), Originea dramei antice (1920) si Istoria gandului liric in lumea mediteraneana (1922). In afara lucrarilor de stricta specialitate, publica eseuri de fiiosofia culturii si estetica, prelegeri si discursuri comemorative, incluse partial si in voi. Idei si forme istorice (1920) si Memoriale (1923), care contine sase parti: I. Laus vitae; II. Dies Vio-laris; III. In memoriam; IV. Rosalia; V. Parentalia; VI. Laus Daedali. In 1921 o cunoaste pe
Martha Bibescu, epistolierul prilejuit de aceasta intalnire fiind scris in stilul inalt al Memorialelor. in 1926 apare Getica, monumentala protoistorie a Daciei. Membru al Institutului Arheologic German (din 1914), delegat permanent si secretar al Uniunii Academice Internationale (din 1920). Din 1926 e prof. agrege la Sorbona si membru al Comitetului International al Stiintelor Istorice. Membru in Accademia dei Lincei (1927).
Chiar stiinta sa i-a dat lui PARVAN o conceptie grava asupra existentei. Dezgropand mereu urme ale unor civilizatii moarte, istoricul a ajuns sa intoneze un elogiu entuziast geniului uman, care, invins, renaste perpetuu. In actul ritualic al comemorarii, al amintirii, trecutul reinvie, readus in actualitate, iar fiecare dintre noi traim astfel "maiestuosul gand al unei umanitati eterne, incorporate" macar pentru o clipa in sufletul nostru muritor. Ca un nou aed, inspirat, memorialistul isi invoca muza: "Tu, Clio, incalzesti cu focul tau trupurile de demult adormitilor si ii faci iara vii, traind din nou puternic in lumea lor si navalind plini de viata in lumea noastra; cu sangele inca lunecand pe armurile lor, cu patima inca aprinsa in privirile lor ". Totodata, rareori a mai existat la noi o asemenea plangere, un asemenea imn funebru pentru efemera noastra conditie, pentru disparitia noastra tacuta in nesfarsitul cosmosului. Dar Memorialele (1923) au un dublu registru: solar-lunar, nocturn-diurn. Se contureaza astfel, in Dies Violaris, o obsesiva nostalgie dupa o lume mediteraneana, pentru plenitudinea umana pe care aceasta o provoaca. Exista aici o vibranta morala a vietii, o presimtire a vitalitatii intensificate in cadrele atmosferei de mit mediteranean. Numai aici omul isi descopera adevarata lui masura si, chiar despartindu-se de lumea aceasta, el se intreaba hamletian: "va fi acolo soare ori va fi intunerec ?" Memorialistul inchina fara incetare imnuri de adorare soarelui ("Caci tu, Lumina de Zi, esti de-a pururea, noi suntem cei ce murim"), principiu cosmic, armonizator. Fiecare rasarit inseamna, cultic, renasterea lumii, iesirea ei din tenebrele haosului. Iata de ce
Mircea Eliade considera ca PARVAN reprezinta momentul apolinic al culturii noastre. Istoricul s-a confesat rar, chiar foarte rar (ca si Kafka, el a cerut, testamentar, ca manuscrisele sale particulare sa fie arse). In principiu, el si-a cenzurat intotdeauna voluptatea marturisirii intime. Si totusi exista o confesiune grava, decantata si insufletita de mastile sale, de Anaxandros, melancolicul de la Histria, si de Alegenor, sculptorul din cetatea luminii. Atena. Ca intr-un joc de oglinzi, in confesiunea cu caracter generic, obiectivat, drama existentiala se reflecta in estetica sa, dupa cum in estetica se presimte nelinistea spirituala a memorialistului. Notatiile despre tragedie si originea ei sunt transpuse mai ales in Anaxandros, un "dialog platonic" din Idei si forme istorice (1920), ale carui sugestii au si astazi un maxim interes. Anaxandros, personajul socratic, cu un orizont de gandire net superior conlocuitorilor sai, propune o ipoteza proprie despre nasterea tragediei, precedata de delimitarea unor etape fundamentale in evolutia spirituala a umanitatii. E vorba, in primul rand, de copilaria omenirii, de o epoca inocenta ca aceea a epopeilor homerice. Al doilea moment definitoriu il marcheaza maturizarea lumii eroice, individualizarea lumii acesteia inca aproape nediferentiate. Datorita interiorizarii, indivizii "incepusera totusi a se simti pe ei: fiecare in parte incepusera a trai liric". E o situatie propice nasterii tragediei ori de cate ori se produce o intensificare a individualizarii. Nucleul tragic nu se afla asadar intr-o religie de mantuire ("Caci tragedia nu e o credinta, ci necredinta, nu e lauda, ci hula "), ci se prefigureaza in clipa cand o individualitate distincta se desprinde din multimea compacta. Tragedia se naste din neputinta de comunicare dintre eroul tragic, cu o personalitate deja ferm conturata, si "naivul cor liric, al multimei cu suflet unic". Ca la Max Scheler, solitudinea este atributul definitoriu al omului tragic: "Vei fi singur- in iubire, in suferinta, in moarte". Cum un asemenea decalaj reapare mereu, pentru Anaxandros, mitul tragic e "mitul Patimirei perpetue". Teoria aceasta este antihegeliana: conflictul tragic se declanseaza nu pentru ca exista doua caractere la fel de indreptatite, ci pentru ca persista o lipsa a alteritatii din partea personajului netragic. Relatia stabilita de PARVAN intre liric si dramatic, interdependenta lor se adevereste in momentele culminante ale tragediei, in plangerea lui Oreste, cel cu mintea tulburata de intunecatele erinii, ori in delirul dansant, in ritm de himeneu, al Casandrei. E in lamentatia lor o aspiratie deznadajduita spre dialogul irealizabil din cauza corului, care nu poate micsora handicapul fata de eroul tragic. Acesta vrea sa releve ceva ce depaseste puterea de intelegere a corului, iar expresia confesiunii sale e intotdeauna lirica, asa cum intuieste sculptorul Alegenor (din memorialul Laus Daedali): "Marea iluminare interioara e necomunicabila. Doar slabe reflexe ale ei se pot prinde in clipe binecuvantate in formele de stil liric.
Vorba, sunetul, linia sunt insa atunci un obstacol. Extern, el nu da decat ceva simbolic sau prea simplu, sau prea obscur, avand nevoie de talmacirea calda, entuziasta a aproapelui". Elanul liric, netalmacit, al omului tragic se transforma intr-o "initiere intru tacere", devine "cantecul funebru al mortii tacute", ca la Ajax ori Hamlet. (Conform clasificarii lui George Lukacs insa, PARVAN ar schita, de fapt, cu elemente eline, profilul noii tragedii, al celei moderne, in care rostirea solitarului e lirica, demonolo-gica, deoarece "in dialog se manifesta prea puternic incognito-ul sufletului sau".) Ca siNietzche, PARVAN deplange pierderea puritatii originar-c orale a tragediei (existenta inca la Eschil), prin aparitia dialecticii dramatice, a "ciocnirii de fapte si vorbe tari" dupa o "logica fixa", accentuandu-se astfel tendinta apolinica in tragedie. Cum observa Alegenor, tragediile devin un fel de viziuni plastice, stiliste ca niste fresce polygnotice. De altfel, tot Alegenor, sapatorul in piatra, denunta apolinismul artei eline din unghiul unei autentice drame existentiale. El isi contempla propria opera, pe tanarul care, intr-un efort suprem, face semnul chemarii in zare. Dar gura efebului impietrit era "aproape inchisa. Ea nu chema. Ea parea a-si fi trimes mai dinainte solia pe aripile vantului si era acum destinsa ca un arc a carui sageata a plecat la tinta". Frumosul este pentru spiritualitatea greaca in contradictie cu starile violente ale efectului. Orice emotie deformatoare trebuie cenzurata, intrucat ameninta seninatatea formelor. "Eu sunt cel ce sap in marmora tare ori torn in bronzul alunecos frumusetea carnii pieritoare. Dar din sufletul meu ce pun eu in cele lucrate? Nu sunt eu ca fecioarele tacute ale iubitei mele Mynno?" se intreaba Alegenor. In seninatatea formelor se dizolva orice ecou individual, sculptorul dispare intr-un anonimat total. Orice superba sculptura nu lasa sa se intrevada nimic din chinurile si intrebarile creatorului, ea rasare pura precum Afrodita din spumele marii. "Limba aceasta a miscarilor trupului" ucide limba ascunselor miscari ale sufletului. Al. Busuioceanu observa ca Alegenor este un grec care nu gandeste ca grecii. Aceasta insa numai partial, intrucat printr-un efort reflexiv, speculativ, sculptorul se reintegreaza spiritualitatii eline. E adevarat ca arta nu reuseste sa exprime nuantele infinitezimale ale sufletului, dar reda, in schimb, liniile esentiale, "gesturile simbolice perpetuu expresive". "intelegerea sculpturala" a vietii stilizeaza extremele, "intelegerea literara" apasa si ingroasa nuantele. Arta plastica elena impune asadar un stil care poate deveni si un stil de viata, preconizand o calma, senina contemplare a existentei, ca o blanda atingere a "zeului necunoscut" al tacerii. Drama marturisita de Alegenor e chiar aceea a lui PARVAN Asa cum nici un accent personal nu transpare dincolo de plasmuirile de vis ale sapatorului in piatra, tot astfel nelinistile si tragicele incercari la care a fost supus memorialistul se muzicalizeaza, topindu-se in stralucirea formala a creatiilor imnice. Se poate afirma ca Memorialele impun un adevarat ritual al lecturii, o scandare anume a frazei si o cufundare totala a cititorului ori ascultatorului in muzica lor vasta, simfonica. PARVAN are o stiinta desavarsita a ritmurilor, un mare rafinament fonic, ca si o virtuozitate stilistica neobisnuita ce-i permite sa fie succesiv aed, skald ori psalmist. Aluziile livresti abunda la un asemenea poet erudit, alexandrin. O pondere deosebita au comparatiile contrastante ("noi am biruit ca Apollon miasmele mortii") sau metaforele mitice ("lunecoasele varfuri ale tridentului lui Poseidon"). Adeseori fraza arida, abstracta se ilumineaza ori capata carnalitate datorita analogiei inspirate. Meditatiile estetice din cele doua arte poetice, Anaxandros si Laus Daedali, sunt contrapunc-tate de notatii-cadru, dupa cum, alteori, aforismul e cheia de bolta a unor intregi memoriale. Savante combinari intre adverb si adjectiv produc sonuri multiple, ecouri nesfarsite ca printr-o apasare prelunga pe pedala de orga. Nenumarate parti din opera ascund in sine poeme ce nu asteapta decat sa fie dezvelite din faldurile grele ale prozei. Cum spune
G. Calinescu, frazele ritmate "se desfac in strofe". Desi cufundat in studiul lumilor stinse, desi mereu umbrit de aripa nocturna a mortii, nimeni n-a rostit, la noi, cu mai multa ardoare, un imn de adorare a "Luminei de Zi" asemenea celui care a fost, cum, inspirata, Martha Bibescu il numeste, un adevarat "Seigneur de la Cite Morte". Cele mai sublime pasaje se afla in finalul Parentaliei, evocarea mortii lui Traianus la Seli-nus, in Cilicia. Efecte rafinate ies din amestecul de estetism funebral cu orfismul acvatic si expresivitatea arhaica, totul primind o tonalitate inalt-baladesca. Acordurile melodice ale unei constiinte tragice, inspirata de un uimitor har poetic, fac din Memoriale o carte miraculoasa, unica in intreaga noastra literatura.
OPERA
Idei si forme istorice, Bucuresti, 1920; Memoriale, Bucuresti, 1923; Corespondenta si acte, ed. ingrijita si introducere de Al. Zub, Bucuresti, 1973; Memoriale, ed. ingrijita, pref. si note de
I. Vartic, Cluj, 1973; Scrieri, pref. de R. Vulpe, text stabilit, studiu introductiv si note de Al. Zub, Bucuresti, 1981.
REFERINTE CRITICE
Al. Busuioceanu, Figuri si carti, f. a.;
M. Eliade, in Cuvantul, nr. 945, 1927; E. Bucuta, Crescatorul de soimi, [1928]; Al. Busuioceanu, Parvan ganditorul, 1933; In memoria lui
Vasile Parvan, 1934;
T. Vianu, Idealul clasic al omului, 1934; M. Eliade, in Vremea, nr. 463, 1936; V. Bancila, Tragicul lui Parvan si tragicul modern, 1937; N. Bagdasar, in Istoria filosofiei romanesti, 1940; G. Calinescu, Istoria; Al. Dima, Gandirea romaneasca in estetica, 1943; T. Vianu, Jurnal, 1961; R. Vulpe, in
Luceafarul, nr. 2, 1966; G. Calinescu, Ulysse, 1967;
D. Botta, Scrieri, IV, 1968;
N. Balota, Labirint, 1970;
L. Blaga, Isvoade, 1972; Em. Condurachi, in
Luceafarul, nr. 52, 1972;
N. Stanescu, Cartea de recitire, 1972;
S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 16, 1974; O. Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, 1974; Al. Zub, Vasile Parvan. Efigia carturarului, 1974; idem, Vasile Parvan. Bibliografie, 1975; V. Bancila, in
Luceafarul, nr. 27, 1977; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; Gh. Toma, Permanente filosofice romanesti, 1979;
M. Anghelescu, in Transilvania, nr. 6, 1980; D. M. Pippidi, Variatii pe teme clasice, 1981; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 29, 1982;
E. Papu, in
Luceafarul, nr. 39, 1982; idem, in Romania literara, nr. 40, 1982; R. Theodorescu, in Romania literara, nr. 40, 1982; M. Braga, in Transilvania, nr. 11, 1982; Al. Zub, in Transilvania, nr. 11, 1982; V. Catargiu, Conditia umana si idealul etic in conceptia lui Vasile Parvan, 1982; V. Vetisanu, Vasile Parvan: idealul uman si valorile vietii, 1983; Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Parvan, 1983; Vasile Parvan interpretat de, 1984; F. Bailesteanu, Aorist, 1988; PARVAN Zarifopol, Eseuri, I, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989.