Am ales, in loc de prolog, aceste citeva decupaje dintr-o carie despre "iedera scripturala",
Voluhilis (1998), in care, pe urmele Hortensiei Papadat-Bengescu, SIMONA POPESCU - dezinvolta eseista - transfera asupra scriitorului in general natura agripanta a femeii {invaluire. incolacire, acoperire - ocrotire?, agatarE). Eseuri mai vechi si mai noi se ordoneaza de Ia sine gratie coerentei interioare - "simonilatii"? - pe care autoarea o cultiva cu o incapatinare verticala, asemeni unui gradinar. Temele mari - pe care, in doua vorbe, le-as numi lega(tujri si dezlegari, cu toate "frunzarele" de subintelesuri posibile - sinl mereu aceleasi, insa nu si monotone. Le gasesc in poemul-carte Noapte sau zi (1998). Desi se preling unele in altele, "visele de peste noapte" si "simtamintele de peste zi" se supun unei traditii nu neaparat sustinute de limba romana - printre putinele in care ziua si noaptea sinl ambele feminine! Spectacolul noptii e de o feminitate agresiva, colcainda; o magma atitatoare, cuprinzatoare, o betie bijbiind in cautarea vietii trecute si viitoare, gala sa scoata la iveala legaturi uitate, sa reconstituie, dupa legile unei coerente bizare, structuri: " incep / sa creasca / aburii lari ai noptii / sa-si faca loc nestiutul / sa se-ntinda pe dedesubt rizomii otraviti / pe cind se tes aratarile noi / turbioanele picla sub soarele intunecat". Feminitatea preia functii oprite, invadeaza "limanuri de tihna": "Cum trece raza de luna uitata / fecundind creierul moale si cald". Raza e cel putin androgina, in sens macedonskian, fiind impulsul necesar creierului intirziat sub regim diurn ("Sunt zile cind lumea-i prea simpla / si-o stii pe de rost"). Fiindca, daca toiul se leaga "in intunericul rotitor / in burta camerei", ziua are suficienta rece, "activista", superficial responsabila a masculinului - e o zi "intunecata si batrina", cu lumini, tresariri, jumatati de sensuri imprumutate viselor, cosmarelor noptii. Vedeniile zilei par mereu secunde, derivate: "Sunt un magnet de carne si nervi / spre care / vin piliturile straine / sc-amcstcca / m-acopera / de nu mai stiu de mine." As remarca iarasi ca razvratirea Simonei Popescu este mereu aspra si suava. intre vis si veghe, gind si cuvint, "simonitate" si lume, poeta experimenteaza invelisuri, multiple personalitati verbale cu care, intr-un taifas neobosit si de o stranie seninatate, cauta miezul. Poemul - desi ivit dintr-o sensibilitate si inteligenta inrudite eu cele ale Martei Pctrcu, de pilda - nu atinge niciodata infernul, monologul in pustiu, jupuirea, confruntarea atroce cu propria scindare, ci pastreaza inca urme de basm (in vreme ce Marta Petreu a incetat sa-si mai spuna povesti, desi le-a disecat impecabil mecanismelE). intrebarile au ochii mari ai Alisei in Tara Minunilor: "si-n fulguratii scurte / cind vezi / de unde e ce vezi?" Chiar daca fintina de acces e "de ceata", dictia poemului (nicidecum "alba"!) tine, inca, spaima in friu, n-a fost smuls ultimul val. Curiozitatea e pura, incercarile de a se potrivi cu lumea din jur au doar o usoara crispare, nu si disperarea nela, inalta, rotunda, as zice, din "apocalipsa" Martei Petreu. Aici mai sint sparturi, banuiala ca raspunsurile ar putea fi, cine slie? mintuitoare: "in vis, se intimpla sa ma vad ca prelungire a ceva. A mea?"; "Si experienta asta nu intra si ea oare in urzeala, in melodia ta?"
Prelungita din "tratatul" despre plictis, "se-mparte fiinta-n doua la ceasul plictiselii". in doua sau in mai multe. E multiplicata si feminizata. Ruperea, fringcrea, taierea, indiferent ce rupe, fringe ori taie, feminizeaza - o fac in doua, ori in mai multe. Fiindca lucrurile si fiintele, plurale, sint, in romana, feminine. Oglindirea, umbra sinl si ele feminine. Gindirea, fiind si ea rasfringere, nu putea li decit feminina. "Liniste, mai, ca imi visez gindirea!" Celalalt, om al faptei, diurn, e vinovat de "zgomot", "huruiala", "fosgaiala", "vorbarie artagoasa", "ciripeala agresiva", bruiaza "arta nedumeririi". Exceptionale "peripetiile" Simonei Popescu in tarimui gindirii, al visului, al dublului (multipluluI). Una dintre enigmele "neexplicate" ■- aceea a legaturii dintre gind si cuvint si dintre amindoua si miezul fiintei - este verbalizata in despuieri rotitoare, in aproapc-prabusiri, semnul siluindu-se artificial pe ritmul zilei cosmice - Noapte sau zi, nu noapte si zi, introduce indoiala inca din titlu si o intretine de-a lungul intregului volum. "Forta-pala" a noptii c privilegiata. Cosmarelc ei, oricit de terifiante la prima lectura, de doldora de o recuzita quasi-demonica, impletesc legaturi, tin fortele rebele laolalta, incita, provoaca spaime, buimaceli, mila, greata ("Mi-c greata brusc si stiu I ca nu-i scapare"), sint vii, au durata ("si inainte / si-napoi / e cale lunga"), pot fi strabatute cu sufletul la gura si antenele in alerta. Ziua, in schimb, e spulberata sub presiuni straine, personalitatile "simonidice", prinse intr-un spectacol uimitor, tensionat in timpul noptii, dispar lasind in urma o coaja vulnerabila, fragila: "Ma plictiseam de groaza / culori difuze dantcle-ametitoare de imagini stcipc / virtcjuri lente nimic nu se lega (s.n.) / o forta incredibila statuta / ma impartea in transe"; "imi pregatesc iesirea din miscare. // Vine ea Noaptea iar!"
Jurnalul plurivoc, rezonind fin (si afiN) la (toatE) semnalele contemporaneitatii, cu dezinvoltura copilaroasa (adica pastrindu-si intacte uimirile si nesfiindu-se sa le marturiseascA), ironic si "flctionar" ("Ca sa-ntelegi e nevoie de un coeficient de fictiune"), Noapte sau zi iti lasa pe limba un gust de "soare tinar revarsat in oglinda".