in Oltul, Octavian Goga proiecteaza mitic fraternitatea romanilor cu batranul Olt, simbol al spatiului viu prin care e reinnoita mereu durerea. Veneratia care trece prin intregul^poem infatiseaza Oltul ca pe o veche zeitate protectoare: Batrane Olt - cu buza arsa / iti sarutam unda carunta" Raul apare ca o cetate a sufletului unui popor, a pretioaselor lui taine: Cantecele, jalea visurilor sfaramate, comoara lacrimilor. De fapt, Oltul e o impletire de lacrimi. Analogia apa-lacrima e un topos la acest poet care isi construieste universul liric hiperbolizand suferinta. Poezia in discutie, ca atatea altele, devine un cantec-lacrima, impresionand prin atmosfera de sublim al durerii. Centru al unui spatiu in miscare sempiterna, apa aduna in jurul ei comunitatea intreaga, precum un zeu indurator, preluand amarul eterat in cantec. Fetele, nevestele, pastorii par uniti in drama existentei lor de traditionala fratie cu Raul. Ducand cantece si lacrimi, valul e chip al iubirii in suferinta. Ca si codrul eminescian, Oltul se incarca de apasarea umana" a unei meditatii continue (Drumet, batut de ganduri multe"). Putem detasa o a doua parte a textului - evocatoare; calitatea de legendara arhiva istorica a marilor ape e un loc comun in literatura noastra. Ideea lui Octavian Goga e aceea ca Oltul (elementelE) imbatraneste o data cu poporul. Raul devine simbolicul personaj alegoric al dreptei razvratiri - haiduc intr-o tinerete a timpului istoric: Demult, in vremi mai mari la suflet /Erai si tu haiduc, mosnege." Aceasta antiteza a prezentului dureros cu trecutul mare nu e noua, venind din lirica de la 1848, cultivata si de Eminescu, identificata si in poezia contemporana. Deosebit de originala la poetul patimirii ardelene ramane calitatea Oltului de Martor in fata Cerului. Raul e identic pateticei strigari a amarului (Urlai tariilor amarul / Maniei tale-nfricosate"). Ideea ca adevarul e urlat de ape manioase confera strofei o rezonanta biblica. Mitica vom numi viziunea in care Oltul e intrevazut drept tatal fabulos al unui popor silvestru, vrednic de augusta ascendenta fantastica: Cand la strigarea ta de tata / Grabeau din codri la poiene, / Strangand sacuri la subtioara, / Feciorii mandrei Cosanzene." Scrisa intr-o tonalitate de legenda, poezia gaseste in fantasticul mitic al basmului fagasul imagistic firesc. Esential este ca vizionarismul fabulos nu se sustine prin simple trimiteri - cum ar fi personajul glorificat in povesti - Cosanzeana, cat mai cu seama prin disocierea Binelui de Rau.
Cauzele sociale si nationale ale suferintei Transilvaniei din istorice, devin etern tipar al confruntarii .morale radicalizate; suferinta poporului e impinsa astfel in absolut. Ultimele doua strofe construiesc unv scenariu apocaliptic. Martor al gloriei strabune, Oltul, tata si frate divin se preface intr-un fel de urmas razbunator al unei semintii izbavite tragic, numai prin moarte: Dar de ne-am prapadi cu totii, / Tu, Oltule, sa ne razbuni!" Apa inlantuita e imaginea cutremuratoare a absurdului istoric strigator la cer: Te-a-rtcins cu lanturi imparatul / Ca unda ta strivita, gemem".
E necesar sa retinem ultima strofa, ca de obicei la acest autor, mesianica si aforistica, in care explodeaza devastator tensiunile acumulate in cuvantul poetic justitiar. E invocat potopul biblic, ce ar spala prin surpare un teritoriu intr-atat intinat de nedreptate, incat nu mai poate pastra nici mormintele: Sa versi pagan potop de apa / Pe sesul holdelor de aur; / Sa piara glia care poarta / instrainatul nost tezaur; Tarana trupurilor noastre / S-o scurmi de unde ne-ngropara / Si sa-ti aduni apele toate - / Sa ne mutam in alta tara."
G. Calinescu a remarcat un inefabil de origine metafizica al suferintei in poezia, lui Goga. Ca si Eminescu, J)oetul evoca un popor imbatranit in experienta cruda a vietii". In aceasta ultima strofa, de pilda, mai mult decat o implicita chemare la lupta, poetul din Rasinari infatiseaza deznodamantul unei tragedii universale. Disperat e strigatul setei de Adevar. in constructia frazei lirice se impune patetismul adresarii directe si alternanta persoanei comunitare (intai pluraL) cu persoana apropierii si veneratiei (a doua singulaR) si cu apelativele conotate mitic (batrane Olt, tata, fratE). Tacerea" Oltului in aceasta ardenta comunicare (culminand cu versul: Tu, Oltule, sa ne razbuni!"} e ziditoare precum tacerea divina. Simplitatea termenilor aminteste naturaletea poporului, de care il apropie pe poet si sobrietatea in rostirea durerii, interiorizarea dramatica a sentimentelor. Parca nedreptatea ar fi ultragiat insasi inima umanului in poezia lui Octavian Goga.
