O alta ipostaza semnificativa a scriitorului Caragiale este cea de nuvelist, de prozator care poate aborda si fetele tragicului sau meandrele psihicului omenesc, investigand psihologia umana.
Desi numele sau este asociat cu dezvoltarea dramaturgiei romanesti, fiind considerat un adevarat Moliere al nostru", cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura" (G. IbraileanU), clasic prin capacitatea de a construi caractere, prin limpezimea expresiei si concizia stilului, Caragiale se inscrie in directiile realismului, pe linia lui Balzac, Tolstoi, Flaubert, Stendhal sau Dostoievski. Opera sa este o adevarata comedie umana", un dosar de existenta" care face concurenta starii civile", dar valorifica si sugestiile naturalismului in proza psihologica. in acest sens, G. Calinescu il considera dupa Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta" (G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezenT).
De la comicul de situatie, de caracter, de limbaj, scriitorul trece in nuvele spre categoria tragicului, care este permanent oglindit ca intr-un poliedru luminat si luminand cu fetele sale" (G. CalinescU). Scriitorul insusi se defineste : Simt enorm si vaz monstruos, nu mai pot privi, dar tot ascult", explicand un demers literar atent la gravitatea conditiei umane. Este o vocatie a privirii, a contemplarii luminii in maniera naturalista, exagerand si ingrosand dimensiuni si aspecte ce ies din serie. Personajele-tip din teatrul sau sunt inlocuite in nuvele cu personaje individualizate, cazuri clinice, o lume bolnava, indurerata, alteori dereglata intr-un spectacol al existentei aflat la limita dintre tragic si grotesc sau macabru.
O prima categorie nuvelistica ar cuprinde creatii situate la limita dintre tragic si comic, in Doua loturi, Lefter Popescu parcurge drumul tragic de la euforia sperantei in castigul la loterie la destramarea brutala a acestei iluzii, disperarea existentiala ce va conduce la violenta si dezechilibru. Tema nelinistii, a asteptarii anxioase apare si in nuvela Inspectiune, prin dramatismul existentei unui alt functionar umil strivit de sistemul social. Canuta, om sucit satirizeaza absurditatile vietii si propune un personaj razvratit, neadaptat unei lumi ce mutileaza aspiratii si sensibilitati omenesti.
Un alt grupaj de nuvele (O faclie de Paste, in vreme de razboi, PacaT) se integreaza viziunii naturaliste, analitice. Lumea launtrica a eroilor, straturile constientului si ale inconstientului sunt investigate cu insistenta, din perspectiva unui naturalism radical, cu preferinta pentru patologie si sociologie, cu preocupare de explicatie si metoda exacte" (G. CalinescU). Autorul analizeaza procese de constiinta, cazuri, evenimente sufletesti adanc ravasitoare, conducand in toate la dezaxare launtrica" (Gabriel DimisianU).
O ultima categorie grupeaza nuvele fantastice, romantice: La hanul lui Manjoala, Abu-Hassan, Calul dracului, Kir lanulea. Acestea se disting prin arta narativa, pitorescul descrierilor, fantasticul oriental, balcanic. Impresia de basm, de fictiune este dublata de observatia morala, de aprecierile asupra firii omenesti, de magia erotica. Textele valorifica echivocul, resursele anecdotei, ambiguitatile narative, construind o lume artistica epica, evocativa, simbolica.
In vreme de razboi este o autentica nuvela psihologica, construita pe un fir narativ unic, cu un conflict concentrat pe evolutia personajului principal.
Tema nuvelei, pe care autorul o intitulase schita" datorita subiectului dens, concentrat, este obsesia, vizand deci dimensiunea interioara a personajului. in esenta, subiectul urmareste, pe parcursul celor trei capitole, evolutia hangiului Stavrache de la conditia de normalitate spre patima devoratoare a banului, a posesiei si spaima pierderii averii, cu toate mutatiile psihologice implicate.
Expozitiunea prezinta pe cei doi frati si Confesiunea preotului Iancu din Podeni. Acesta ii spune fratelui sau ca este capetenia unei bande de hoti ce a fost recent prinsa de stapanire si ii cere ajutorul. imprejurarea poposirii la han a unui grup de militari in drum spre frontul din Balcani ofera o solutie neasteptata. Preotul se va inrola ca voluntar, pentru a i se pierde urma, in timp ce averea ii ramane fratelui sau, hangiul Stavrache.
Intriga o constituie insinuarea treptata a gandului chinuitor ca fratele s-ar putea intoarce, cerandu-si banii. Vestile contradictorii de pe front sporesc starea dilematica si agitatia personajului principal. Unele vesti il anunta ca preotul se distinge prin acte eroice, altele vorbesc despre moartea acestuia. Hangiul consulta un avocat, dar precizarea ca doar Iancu poate cere restituirea averii ii agraveaza starea de neliniste.
Actiunea nuvelei creste in intensitate, prezentand obsesiile lui Stavrache, cosmarurile traite si replica-laitmotiv a imaginii onirice a fratelui: Gandeai c-am murit, neica?". intreg capitolul al doilea urmareste gandurile invalmasite, trecerea de la realitate la vis, aparitiile nocturne, imaginare ale fratelui in haine militare sau de ocnas - ipostaze sugestive, legate de conditia personajului secundar. Treptat, starea psihica a lui Stavrache se degradeaza, sub imperiul spaimei, al oboselii, al tumultului interior.
Punctul culminant si deznodamantul se succeda cu rapiditate in capitolul al treilea, moment al intalnirii celor doi frati. Aparitia reala a preotului, care delapidase o suma din banii regimentului, este momentul de maxima intensitate a textului narativ. Hangiul confunda planul real cu cel oniric, respinge evidenta faptelor si, ajuns la limita incordarii psihice, innebuneste definitiv. Finalul il prezinta dupa starea de violenta, gata sa-si ucida fratele, imobilizat apoi de cei doi vizitatori nocturni, captiv complet pe taramul nebuniei.
Compozitie si structura
Desi are concentrarea unei schite, lucrarea se remarca prin densitatea epica si profunzimea analizei psihologice.
Personajele sunt in numar redus, actiunea are o anumita concizie, dar evolutia personajului, consistenta conflictului, relatiile dintre eroi si mediul social confera complexitate demersului epic.
Fiecare capitol marcheaza intr-un crescendo evolutia subiectului, dupa cum si capitolele au o rigoare clasica in interiorul lor, marcand cate un punct culminant, o tensiune maxima a episodului respectiv.
Trei planuri importante interfereaza pe parcursul capitolelor:
- un plan al naratiunii, in care se consuma precipitat evenimentele relatate in ordinea si gradatia lor de naratorul partial obiectiv, detasat si lucid (cu exceptia unor paranteze si succinte comentarii ironice care trimit la un adevar aflat dincolo de aparentE).
- un plan dialogat, amintind de dramaturgul Caragiale (dialogurile sunt reale - intre cei doi frati, cu fetita care vine sa cumpere gaz, cu avocatul etc. - sau imaginare - cele care au loc in lumea cosmarurilor lui StavrachE). Exista si secvente de monolog interior.
- un plan al naturii (care potenteaza spaima eroului prin melancolia, tristetea peisajului sau prin miscarile unei naturi viscolite, ravasitE): zloata nemaipomenita, ploaie si zapada, mazariche si vant vrajmas" ; ploi de toamna cu boabele de roua pre-lingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit () facand un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri" ; in secventa finala -viscolul afara, ajuns in culmea nebuniei, facea sa trosneasca zidurile hanului batran".
Se remarca preferinta pentru nivelul sonor al limbajului, pentru efecte muzicale si sinestezii (ceata voluntarilor chiuieste cu chef la miezul noptii", rasul vedeniei acoperea cantecul trambitelor si zgomotul multimii", cantecul popesc al hangiului pare in final o arie a nebuniei").
Caragiale este un artist al notatiilor fiziologice, al reactiilor organice, dar si un poet al naturii, surprinsa vizual si auditiv.
Lanturi cauzale unesc secventele epice si declanseaza reactii si efecte in plan psihologic. Critica literara a mentionat coerenta epicii sale, rigoarea cu care a urmarit cazurile, constructia logica si stringenta" (Paul CorneA). Premisele, verigile psihice se inlantuie pentru a ilustra coerent procesul dezagregarii launtrice a eroilor sai. Desi intamplarile sunt senzationale (ca si in celelalte nuvele psihologicE), desfasurarea lor si montajul epic sunt perfect logice, avand aproape o compozitie geometrica. Aceasta evolutie previzibila a personajului desparte proza analitica a lui Caragiale de proza moderna, in care discontinuitatile, ruperile de logica, imprevizibilul rastoarna asteptarile lectorului. in tesatura compozitionala, naratiunea este impletita cu analiza si observatia, urmarind din exterior spre interior mutatiile din constiinta personajului, trairile sufletesti, starile de cosmar si consecintele acestora. Sugestiile psihanalizei, experientele freudiene se remarca in maniera de a analiza si valorifica situatiile-limita, dramatismul existential, manifestarea patologicului.
Instrumentele analizei sunt: introspectia, retrospectia, dialogul alternat cu monologul, notarea detaliilor, a gesturilor, a comportamentului eroilor, alternarea registrelor epic/ dramatic, real/fantastic, obiectiv/subiectiv, realist/naturalist.
Personajul
Hangiul Stavrache este cazul clinic" asupra caruia se fixeaza in maniera naturalista obiectivul naratorului. Tema avaritiei, a dorintei de imbogatire este frecventa in literatura -
Mara, Comoara,
Moara cu noroc de loan Slavici,
Hagi Tudose de Delavrancea -, dar nuvela lui Caragiale insista asupra efectelor in plan moral si psihologic ale dezumanizarii personajului. Resorturile sufletesti, constiinta eroului, lumea psihica a acestuia devin obiect al analizei.
Personajul principal parcurge o gama variata de stari tensionale: asteptarea anxioasa, veghea continua, incordarea, tensiunea psihica, starea exploziva urmarita prin manifestarile fiziologice si patologice pentru a atinge in final linistea si resemnarea. Acelasi traseu se repeta pe parcursul derularii epice pana la alienarea completa a eroului.
La inceput criza psihologica este intuita doar, apoi se adanceste sub apasarea obsesiilor si conduce de la halucinatie la manifestari violente si, mai tarziu, la dementa.
Afland despre actele de bravura ale preotului, Stavrache este departe de bucuria fireasca. Cu ironie, autorul noteaza: Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache () ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog cu bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitului". Tot o reactie contradictorie provoaca vestea disparitiei fratelui plecat pe front: Stavrache a plans mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un barbat trebuie sa-si faca inima ! Nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere. A strans bine scrisoarea; s-a spalat frumos pe ochi; a pus caii la brisca si a plecat repede la targ sa intrebe pe avocat cu ce forme intra cineva regulat in stapanirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt mostenitor".
Preocuparea pentru avere ii ocupa gandurile, devine obsesie, care in timpul noptii ia forma cosmarului. Cu intuitie de fin psiholog, Caragiale surprinde relatiile de cauzalitate dintre dominantele diurne ale constientului si reactiile nocturne, intruparile onirice ale obsesiilor venite dintr-un inconstient tulbure. Spaimele, insomniile nu incoltesc pe un fond de anxiozitate structurala (ca la Leiba ZibaL), dar instinctele posesiei sunt la el asa de imperioase, incat gandul ca ar putea fi pradat ia dimensiuni de obsesie maladiva." (G. DimisianU)
Scena finala este lucrata in tuse naturaliste. Sunt surprinse gesturile, miscarile, reactiile fiziologice ale personajului: Deschise gura sa spuna ceva, dar gura, fara sa poata sa spuna un sunet, nu se mai putu inchide, ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta", mainile ii cad tepene, de-a lungul trupului". Criza se accentueaza, omul cauta protectia divina, se inchina la icoane, face matanii. Cand fratele il atinge, dete un alt racnet si se napusti asupra lui" intr-o lupta crancena". in final, incepu sa cante popeste". Insul devine un mecanism dereglat.
Autorul prezinta un caz patologic, o fisa clinica, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in contextul unui mediu social in care setea de imbogatire are consecinte nefaste asupra individului, dezumanizandu-1." (Dictionar de proza romaneasca, coordonator Iustina ItU)
Personajul este surprins din perspectiva naratorului, in relatie cu alte personaje (prin dialogul cu replici scurte, sugestive, prin notatii scenice" ale vocii auctoriale - gestul, miscarea, amanuntul ca intr-o fisa de observatie psihologica si morala -, dar si prin monolog - confruntarea cu sinele, cu spaimele si nelinistile interioarE).
Stilul se remarca prin gravitate si sobrietate. Epicul este dominat de analitic, de un demers predominant psihologic, iar observatia morala se comunica implicit. Obiectivitatea, disectia lucida a realistului Caragiale aluneca prin voita ingrosare a contururilor, a manifestarilor maladive spre viziunea naturalista. Urmarind starile de constiinta, raporturile personajului cu mediul social, dar si cu demonii" interiori, etapele unei crize ce conduce spre instrainare si nebunie, dimensiunile tragice ale destinului, creatia de fata este o remarcabila nuvela de analiza psihologica.
