Trilogia Moldovei Apus de Soare, Viforul si
Luceafarul, compusa in 1909-1910, este rodul unei inalte constiinte cetatenesti a scriitorului, care a voit sa puna in fata contemporanilor sai o pagina din trecutul glorios al poporului nostru. Printr-un concurs fericit de imprejurari, piesa cea mai izbutita a trilogiei ramane Apus de Soare, capodopera a genului, prin care Delavrancea sta alaturi de inaintasi straluciti, precum Alecsandri si Hasdeu. Caragiale insusi apreciase cu totul elogios aceasta piesa a lui Delavrancea.
Sursele de informatii pentru dramaturg sunt de aflat in Letopisetele Moldovei publicate de M. Kogalniceanu, in Cronica romanilor si a mai multor neamuri de G-h. Sincai, in Arhiva istorica a Romaniei, scoasa de B. P. Hasdeu, si mai cu seama intr-o carte a lui C. Esarcu: Stefan cel Mare, Documente descoperite in arhivele Venetiei (1974), unde scriitorul afla o serie de amanunte deosebit de interesante, referitoare la ultimele zile din .viata marelui voievod moldovean. E mentionata, in cartea lui Esarcu, o scrisoare din colectia venetiana a lui Marino Sanudo, datata 21 august 1504, care pomeneste de boala domnitorului, de arderea cu fierul inrosit in foc a ranei de la picior, de medicii care l-au ingrijit, de inscaunarea lui Bogdan inca din timpul vietii lui Stefan, de un complot boieresc, inabusit in fasa etc.
E. Lovinescu contesta acestei piese conflictul dramatic si actiunea, in anume fel pe drept cuvant. insa Apus de Soare traieste - asa cum arata G. Calinescu - mai ales prin realitatea tipologica a eroului principal". Stefan este o mare energie care nu vrea sa piara, un autocrator de care a ascultat intreaga Moldova si de teama caruia s-au cutremurat dusmanii din jur, mai multe zeci de ani in sir. Acest barbat de stat si general incercat in multe razboaie, om de mari energii fizice si morale, traieste drama batranetii si a sfarsitului inexorabil al vietii. Conflictul, foarte puternic, este deci mai mult de ordin interior, constand in contradictia dintre caracterul perisabil al omului Stefan si tendinta de perpetuare a puterii domnesti, a vointei voievodului, dincolo de moarte. Acest conflict, general uman totodata, capata o profunda semnificatie social-istorica. Nu moartea - pe care a privit-o de atatea ori in fata, in nenumaratele-i razboaie - il cutremura pe Stefan cel Mare, ci ideea ca autoritatea domneasca s-ar putea prabusi o data cu disparitia lui fizica. Meritul mare al dramaturgului consta in aceea ca a inteles cu adancime fenomenul istoric esential al epocii, precum si in faptul de a-si fi inzestrat eroul cu aceasta intelegere. Forta statului feudal moldav statea, pe atunci, in autoritatea puterii domnesti centralizatoare. in politica lui inteleapta, voievodul se sprijinise pe mica boierime si pe razesi, lovind in marii latifundiari cu tendinte dezagregante. Ca domn, Stefan, ajuns la batranete, atinsese treapta cea mai de sus a gloriei, a superioritatii si autoritatii. Credinciosii si supusii il numesc slavitul", sfantul", imparatul", iar putinii uneltitori, precum paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, tremura numai la gandul sabiei scurtatoare de capete, punandu-si nadejdea doar in boala, batranetea, moartea omului Stefan Musatin.
Romanticul Delavrancea a stiut - cu un deosebit tact artistic - sa zugraveasca cu egala forta pe batran si pe voievod, pe om si pe supraom, in persoana lui Stefan cel Mare. Astfel, in timp ce doamna Maria se ingrijeste de boala sotului, voievodul e preocupat de problema Pocutiei:
DOAMNA MA,RIA: Ramai, stapane: ingrijesti de Moldova, ingrijind de sanatatea ta
STEFAN: Pocutia
DOAMNA MA,RIA:
Iarna Viscol
STEFAN: Pocutia!
DOAMNA MA,RIA: Sa inceapa primavara
STEFAN: Iarna e aici (arata paruL) si niciodata primavara nu va mai sosi"
(Actul 1, scena 5) inscaunand pe Bogdan, batranul Stefan isi prelungeste puterea dupa moarte: Io, Stefan Voievod, am suit pe Bogdan pe tron Io, Stefan Voievod, i-am asezat cu mana mea coroana stramosilor mei" (actul IV, scena 10). Vointa lui este lege si cine i se impotriveste cade mai inainte chiar de a fi atins de fierul sabiei domnesti. Aceasta sabie are puterea unui simbol, semn al autoritatii tronului, de care voievodul e constient pe deplin. E insasi vointa autocratului: Nu vrea sa iasa" - zice Stefan incercand sa scoata sabia si adresandu-se paharnicului Ulea; iar dupa o pauza cal-y culata, cu psihologia batranului care pipaie constiinta interlocutorului: Nu vreau sa vrea sa iasa" (actul III, scena 8). Si dupa executarea actului sacramental al taierii uneltitorului: Si cu acest otel oprii cutremurul si umplui prapastia (S-aude: Sa traiasca domnul Bogdan!")! i Da! S-a implinit legea! (Scoboara treptele si arunca sabia.) Ti-ai implinit menirea ca si mine!" (Actul IV, scena 10.)
Ca om, Stefan nu e lipsit de obisnuitele pacate, intr-un mod fatal legate de-o mana de pamant", dupa cum zice poetul. Are copii nelegitimi, pe Oaiia si pe Rares. Pentru ca cei doi se iubesc, tatal cauta sa impiedice incestul. Slavitul", milostivul", sfantul" Stefan nu putea insa sa faca acest lucru pe fata, spre, a nu-si stirbi autoritatea. De aceea, pe Rares il trimite la mama lui, la Harlau, pentru a afla adevarul, iar fata de Oana foloseste un siretlic de om batran si bolnav, pyefacandu-se ca aiureaza, comunicand fetei adevarul in chipul acesta. Tot ca om, Stefan trece prin torturi crancene, atunci cand trebuie sa i se arda rana de la picior. Impresionanta este insa vointa voievodului, care, spre a nu-si pierde aureola de supraom, cere sa nu fie imobilizat in vederea acestei teribile operatii, in timpul careia, spunand rugaciunea - ca inaintea unei batalii -converteste, in final, strigatul de durere intr-o relatare de razboi: Si cand il strapunse pe Bogdan ii zise Caine,, ce ai faciit pe fratele tau Si cand isi dete sufletul striga a! a! o! o!" (Actul IV, scena 8.)
Dupa cum s-a mai spus, drama istorica Apus de Soare este lipsita de un conflict organizat, de o intriga bine studiata. Personajul principal, Stefan cel Mare, este mereu in centrul atentiei spectatorilor. Chiar si in rarele dati cand nu se afla pe scena, el este prezent prin comentariul celorlalte personaje, toate secundare, create anume spre a intregi figura principala ce creste monumental din fiecare replica. Oana si Doamna Maria sunt devotiunea intruchipata, de fiica si "sotie, dar si de moldovence. Rares este creat pentru verificarea, in ereditate, a caracterului si pentru ca batranul sa aiba in fata ochilor spectacolul desfatator al sangelui tanar al Musatinilor, care fierbe: Oh! sangele Musatinilor n-are astampar, fierbe, navaleste ca haiturile de la munte!" (Actul III, scena 4.) Moghila este slujitorul credincios etc. Toate aceste personaje pivoteaza in jurul celui central si se hranesc din seva acestuia. Compozitional, Apus de Soare nu are o constructie arborescenta, ci seamana de fapt cu o tasnire impetuoasa, poematica. Mai mult decat o drama istorica, Apus de Soare este un poem dramatic. in acest sens este gandit si titlul simbolic.
Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, Apus de Soare este o capodopera oratorica, intrunind totodata, intr-o forma unica pana acum, multa observatie umana la un loc cu poezia. Acest lucru este posibil in literatura o singura data - in cazul evocarii, in ultimele ipostaze - a unei figuri istorice marete, precum aceea a lui Stefan cel Mare. Talentul oratoric al lui Delavran-cea s-a manifestat aici din plin, cu mari efecte scenice, spectaculoase. Aceasta pentru ca teatralitatea, retorismul, grandoarea si solemnitatea se potrivesc personajului in chestiune, si numai acestuia. Aplicand procedeul si celorlalte doua parti ale trilogiei, Delavrancea a izbutit incomparabil mai putin.,Numai lui Stefan cel Mare, batran, in culmea gloriei, care s-a pastrat in constiinta tuturor generatiilor, i se potriveste a se exprima in chipul acesta retorico-poematic:
STEFAN: De cate ori imi infas pulpa dreapta zic Doamnei: Oana, piciorul meu. Piciorul meu vrednic ca Oana (scapa sabia intr-aiiinS). Oana (Oana ridica sabia, i-o da, si da sa-i sarute mana, dar n-o ajunge.) Sa ma cobor la tine ori sa te-nalt la mine? Priveste drept in dreptul ochilor mei. A! tu plangi, Oana? Si de ce ? Aide vino incoace, batrana mea prietena. Pe crestetul tau sa cada sarutul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O saruta pe cresteT)
DOAMNA MA,RIA: Seamana cu Maria-ta ca doua picaturi de apa
STEFAN: Una care pica acum si alta care a picat odinioara Abia risipit Pe una o vad pe cealalta" (Actul I, scena 4.)
La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet profet, cu exclamatii de lirism sublim si in metafore grandioase. Cu siguranta ca nu asa s-a comportat capetenia de osti. Imaginea traieste insa in posteritate si impresioneaza puternic: este o imagine care convine spiritului nostru si Delavrancea are meritul de a o fi exprimat grandios. Personajul se adreseaza parca spacta-torilor din sala:
STEFAN: Oh! saracii! Saracii mei s-ai vostri Saraci si voi si eu Ce bogata e Moldova! I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz O! cum se varsa apele in Siret, asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea Voievodului lor!" (Actul I, scena 7.) ,
Oricat de pompoase, vorbele mari spuse de gura lui Stefan cel Mare conving mereu artisticeste, ca niste sunete de razboi scoase din alamuri, in momente de viata si de moarte:
Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia. Moldova a biruit pretutindeni! A fost norocul, a fost taria!" (actul III, scena 8); Doamne, osandeste-ma dupa pacatele mele, ci nu ma osandi de pacea cu turcii, spre mantuirea sarmanului meu popor" (ibid.); Sunt desert, dar de desertaciune niciodata n-am fost plin" (actul IV, scena 4).
Dupa cum se stie, Barbu Delavrancea a fost cel mai mare A« orator al nostru. Stia sa capteze multimile printr-un anume crescendo studiat al discursului, prin dezlantuiri de cascade verbale hohotitoare cu adanci ecouri in suflet. Mestesugul retoric - foarte rar utilizat in literaturile mai moderne - atinge sublimul in cateva din celebrele replici ale lui Stefan cel Mare din Apus de Soare. Exclamatiile si interogatia, urmate de enumerarea numelor proprii vestite, cu sonoritati istorice impresionante in gradul cel mai inalt, sunt de mare efect scenic, facute anume spre a zgudui sala: Stefan pare a se adresa parterului:
Oh! padure tanara! Unde sunt mosii vostri? Presarati la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni. Unde sunt parintii vostri? La Cetatea Alba, la Catlabugi, la Scheia, la Cosmin, la Lentesti Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si luga, si Grangur, si Gotca, si Mihail Spatarul, si Hea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului Boldur?" (Actul IV, scena 8.)
Se pare ca majoritatea acestor nume nu sunt de inventie; in orice caz, ordinea lor in torentul retoric potopitor este studiata in vederea obtinerii unui efect maxim. Repetarea lui si sugereaza navala impetuoasa, anume sonoritati pe metri egali (si Goian, si Stibor, si CandE) duc spre un fortissimo in scara, dupa cum cate un epitet sau caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor (si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul si fiara palosului, BolduR). in chip firesc, dupa vijelia de intrebari vine raspunsul scurt si peremptoriu: Pamant!, urmat de o metafora extraordinara prin retorismul ei grandios; Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!
Truculenta retorica este intarita apoi de indicatiile scenice. in fine, discursul voievodului este contrapunctat de o dezlantuire a stihiilor, cand, in anume puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torential, bubuie tunetele si, din cand in cand, cate un trasnet formidabil acopera pentru o clipa totul. Stefan se impune astfel ca un conducator al poporului, trimis parca de providenta. Vorbele lui raman sapate in suflet ca in granit: Tineti minte vorbele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea, si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor" (ibid.)
La prima vedere pare curios cum Delavrancea, care in proza sa obtine efecte de mare pitoresc prin culoarea lexicului, a izbutit intr-o drama istorica, unde Stefan cel Mare vorbeste ca in imprejurimile Bucurestiului: dasparte, te vazui, sa scula, porni, vrusei, dastul, nitica, nu-ti zisei d-asta si d-astalalta, dada, deste, al, acusica, zobit etc. Foarte putine sunt elementele lexicale de coloratura istorica: lacasul meu ohavnic (= inalienabil, termen mai mult juridiC), Io, Stefan (titulatura voievodala). O data apare chiar un neologism sau doua: ma opui, involt (despre paR), greu de conceput in literatura de evocare istorica, de la Negruzzi pana la Sadoveanu. Cauza poate sta in lipsa de preocupare filologica la dramaturgul nostru. Oratorul este insa preocupat de piscurile cele inalte ale discursului, care acopera totul, ca o lava fumeganda, astfel incat stridentele dialectale raman imperceptibile ochiului si urechii spectatorilor solicitati spre colosal si grandios. Nu se pot nega apoi virtutile retorice ale graiului muntean, net superior celui moldovean sau ardelean, usor de observat de la Antim Ivireanul pana la Delavrancea. Aceasta ar putea explica, in parte, vorbirea munteneasca, aparent neadecvata, a eroului principal. Zicem: aparent neadecvata", deoarece, in buna masura, Stefan cel Mare - in piesa lui Delavrancea - este o proiectie lirico-retorica a autorului insusi si mai putin un personaj cu o existenta de sine statatoare, obiectiva, care ar avea nevoie de un mod propriu de a vorbi, colorat istoric si dialectal.
Culoarea istorica nu lipseste totusi in aceasta capodopera a lui Delavrancea, realizata fiind nu cu mijloace lingvistice, ci printr-o atmosfera arhaizanta, sugerata de anume credinte mistice, practici magice, superstitii si mai ales prin acele semne prevestitoare de evenimente funeste si grave. E vorba - spre a ne exprima mai simplu - de un fel de realism istoric, in modul cum este infatisata (in planul artei, se intelegE) mentalitatea oamenilor trecutului, pe care spectatorul si cititorul din epoca noastra il intelege ca atare. Asa spre pilda - in actul II, scena 3 - Doamna Maria,.scapand din maini talgerul cu grau, care se sparge, considera aceasta un semn rau". Stefan insusi, intrand victorios in cetatea Sucevei, dupa razboiul cu tesii, exclama la un moment dat: Catati sub piciorul drept si, de-ti gasi carbune, sa-1 beau in paharul meu de sarbatoare ca e bun de friguri; de-ti gasi plumb, sa-1 topim, sa-1 turnam intr-o cana * cu apa ne-nceputa, si, de se va inchega, voi vedea ce va veni mai apoi". (Actul II, scena 5.)
Deosebit de caracteristic este dialogul in care jitnicerul Stavar comunica stolnicului Dragan semnele prevestitoare de nenorociri, pe care le observase in noaptea precedenta:
JITNICERUL STAVA,R: Ai auzit c-ast noapte o bufnita a tipat toata noaptea pe tastei? STOLNICUL DRA,GAN: Nu. JITNICERUL STAVA,R: Buha tipa, tipa, pana spre ziua Cand sa zboare, o mata neagra, hat, s-o manca. Mata se spala pe bot. Un vultur cazu sageata
si inhata pe mata. Pe vultur il sageta un curtean si, alergand dupa vultur, curteanul cazu intr-o prapastie. STOLNICUL DRA,GAN: Ce-o mai fi si asta? JITNICERUL STAVA,R: Si azi-dimineata o vaca, din vitele domnesti, a sangerat in sistar, pe cand o mulgea STOLNICUL DRA,GAN: Ciudat! JITNICERUL STAVA,R:, Luna s-a aratat ca un cearcan rosu; cainii au urlat; o femeie a nascut un copil cu picioarele de ied STOLNICUL DRA,GAN: Urate semne" etc. (Actul UI. scena 5.)
Faptele sunt luate din cronici, unde, cu naivitatea lor caracteristica, scriitorii vechi notau cand o seceta mare, cand navala lacustelor, cand aparitia unei comete, cand chiar nasterea unui vitel cu cinci picioare etc, o serie intreaga de lucruri considerate nefiresti, puse pe seama divinitatii ca niste semne prin care aceasta si-ar fi aratat puterile. Delavrancea le valorifica artistic dupa un procedeu shakespearian. Dialogul citat mai sus, dintre stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, seamana - schimband ceea ce este de schimbat -cu o scena din Iuliu Cezar de
Shakespeare, in care conspiratorul Casca vorbeste de semnele rau prevestitoare. Se pare ca - asa cum arata Victor Eftimiu intr-un loc - Delavrancea isi facea mana" recitind piesele marelui dramaturg englez, pe care, unele din ele, tocmai in vremea compunerii trilogiei, Margareta Miller Verghi, prietena a scriitorului, le traducea in romaneste.
Shakespeariana ne apare in Apus de Soare, vorbind in general, tendinta, incununata de succes, de a intruni in eroul principal necesitatea istorica cu eternul omenesc. Izbanda dramaturgului roman se datoreaza insa in cea mai mare parte integrarii lui in traditie, in faptul ca figura lui Stefan cel Mare este evocata cu ochii poporului.