Daca admitem ca furtunoasa si sinuoasa activitate politica desfasurata de Barbu Delavrancea in a doua jumatate a vietii sale se aseamana unei adevarate si incordate incrucisari de spade, atunci observam, in cazul scriitorului nostru, ca dictonul latin inter arma silent musae" se verifica practic. intr-adevar, incepind din 1894, cind este ales deputat liberal si e absorbit din ce in ce mai mult de politicianismul beligerant, muzele se indeparteaza de la Delavrancea, tac, amutesc aproape complet pentru o lunga perioada de timp. Pfna in 1893, an in care publica Norocul dracului, Departe, departe, Bunicul, Bunica si volumul Intre vis si viata, gazetaria si oratoria politica n-au constituit un impediment pentru activitatea creatoare a lui Delavrancea, desfasurindu-se concomitent cu elaborarea celo,r mai de seama opere literare ale sale. Dupa 1893, timp de peste un deceniu, scriitorul intra intr-un con de umbra, cedind locul politicianului, fiind permanent deputat, cind liberal cind conservator, primar al Capitalei, vicepresedinte al Camerei, ministru etc, nemaifiind cunoscut in cimpul literaturii decit prin citeva articole ocazionale si prin celebra pledoarie in favoarea lui I. L. Ca-ragiale in procesul Caion (1902). iln aceasta lunga perioada, de peste un deceniu, desi devine exponentul intereselor politicianiste ale liberalilor si conservatorilor, nefiind scutit de anumite erori si confuzii, Delavrancea a ramas insa un sincer si ardent patriot, cu o constiinta lucida fata de marile probleme si aspiratii nationale, insufletit continuu de o fierbinte dragoste de popor, de traditiile si comorile lui artistice. De pilda, in conferinta Doina, publicata in Albina din 1 si 8 septembrie 1902, Delavrancea sublinia : Caracterul esential al romanilor, acela care reiese evident din intreaga noastra istorie, este bravura, uneori avind aerul nepasarii de viata si de moarte. Altfel, am fi pierit de pe fata pamintului, cind ne gindim la pozitiunea pe care a avut-o si o are tara romanilor. A fost destul o scinteie in secolul nostru, si focul s-a aprins. Vechea barbatie a reinviat. Chiotul doinei seculare s-a auzit intr-o parte romaneasca, ca si pe timpul lui Stefan cel Mare. in doina s-a rasfrint sufletul poporului roman".
Desi urcase cele mai inalte trepte ale ierahiei politicianiste, in lunga perioada in care absenteaza din sfera literaturii, Delavrancea n-a incetat nici un moment sa iubeasca si sa respecte marea masa a poporului joman, taranimea, de al carei destin se simtea indestructibil legat. intr-un discurs pro-nuntaj in camera, in 1917, ou prilejul proiectului de reforma agrara^ Delavrancea declara : Orice as face, orice as crede, simt ca am izvorit din patura adinca, din multimea indelung rabdatoare, din amaraciunile vremurilor, din taranimea umilita si tacuta. Asa ma stiu, asa sint, asa voi fi. Sunt din ei, sunt al lor De ei ma leaga suferintele mosilor si stramosilor mei. in mine se aduna suferintele veacurilor trecute si ies la iveala si le dau in clipa aceasta graiul pe care II 1 pot da !
"
Pentru Dejavrancea, fiul carutasului din Delca-Noua, lunga prezenta in zona politicianismului vremii a constituit insa si o zbuciumata experienta de viata, o ciocnire permanenta si dramatica a onestei sale constiinte artistice si civice cu realitati, practici si moravuri la care nu putea subscrie, ciocnire cu ampla rasfringere si cu importante consecinte in activitatea sa creatoare. Multe marturii atesta faptul ca din aceasta experienta de viata, din dorinta patriotica de a reinvia trecutul de glorie stramosesc, pentru a-1 da pilda prezentului sau abdicat de la marile virtuti, s-au nascut in primul rind tulburatoarea drama istorica Apus de Soare si apoi celelalte doua parti ale trilogiei dramatice Viforul si
Luceafarul. in schimbul de scrisori cu Al. Vlahuta, publicate sub titlul Politica si literatura, I. L. Caragiale spunea, referitor la evolutia lui Delavrancea : Afara de amaraciunile pe care i le-au adus lui personal amestecul si tavalirea in luptele politice, ce paguba a avut el, ca poet, din framintarea lui de partizan ? Eu cred, nici una ; ba, zau, inclin mult a crede ca daca nu gusta pina la drojdii acele amaraciuni, n-ar fi avut, a- in (cum zici foarte nemerK) A«vremea asta asa de tulbure, asa de acra si fara nici o credintaA» viziunea aceea care se numeste A«
Apus de soareA» si care e tot un fel de prooro-cie".* De la sotia scriitorului, Maria Delavrancea, ne-a ramas precizarea ca, in 1908, in timpul calatoriei intreprinse in Grecia, Italia si Egit, meditind la sangeroasele represiuni ale rascoalei din 1907, Delavrancea concepe doua trilogii dramatice, una inchinata Moldovei, avind ca eroi principali pe Stefan cel Mare, Stefanita si Petru Rares, iar alta inspirata din istoria Munteniei, protagonistii urmind sa fie Mircea cel Batrin, Vlad Tepes si Mihai Viteazul. 2 Aceste doua trilogii dramatice trebuia sa constituie raspunsul scriitorului la ^uciderea celor 11.000 de tarani, o luare de atitudine fata de contemporaneitatea sa politica, un inflacarat indemn patriotic adresat prezentului, pentru reinvierea virtutilor stramosesti si a marilor aspiratii nationale. Trilogiile nu erau asadar o evaziune in trecut, ci o readucere a trecutului in prezent.
Dintre cele doua proiectate trilogii, Delavrancea a realizat-o numai pe prima, inchinata Moldovei, prin dramele istorice Apus de Soare, Viforul si Luceafarul.
Aparitia trilogiei, intr-o succesiune rapida, dupa indelungata absenta a scriitorului din cimpul literaturii, a constituit o adevarata revelatie. Daca printre comilitonii politici ai lui Delavrancea a produs o anume deruta, determinata de teama de a nu evada complet din rindurile lor, care aveau nevoie de prestigioasa sa personalitate, in schimb a prilejuit o mare satisfactie printre confratii de scris si admiratorii sai, acestia vazind pe buna dreptate, in intoarcerea scriitorului la uneltele sale, un fapt cu urmari salutare pentru propria sa creatie si mai ales pentru evolutia literaturii romane, a dramaturgiei nationale.
Prima parte a trilogiei, drama in patrii acte Apus de soare, a fost depusa la Teatrul National din Bucuresti, al carui director era Pompiliu Eliade, in noiembrie 1908, repetitiile incepind in aceeasi luna. Dupa avanpremiera din 2 februarie 1909, prima reprezentatie a avut loc la 4 februarie 1909, din distributie facind parte Constantin Nottara (Stefan cel MarE),
Ion Manolescu (BogdaN), Zaharia Birsan (Hatmanul ArborE), Petre Liciu (Doftorul SmiL), Marioara Voiculescu (OanA) etc. in volum aparte, Apus de soare a vazut lumina tiparului tot in 1909. inca de la prima reprezentatie piesa s-a bucurat de un succes rasunator in publicul spectator. in cronica teatrala pe care Emil Nicolau o scrie in Actiunea din 4 februarie 1909 se arata ca autorul a fost ^chemat si rechemat la rampa in aplauzele frenetice ale unui public foarte numeros, mai ales dupa actul III." Printre confratii de breasla si cronicarii dramatici piesa lui Delavrancea a provocat insa aprinse controverse, datorita in primul rind formulei si viziunii ei dramatice noi in acea epoca. N. Iorga scrie o cronica favorabila, elogioasa, in Neamul romanesc literar (nr. 4, 1909, p. 258), afirmind ca prin drama Apus de soare se inaugureaza un nou rasarit al trecutului nostru eroic in teatru", relevind noutatea" si indrazneala in culori" a operei lui Delavrancea. Cuvinte de calda apreciere au mai avut Al. Vlahuta, Mihail Dragomi-rescu, D. Tomescu si altii. Cei ce nu i-au inteles structura cu totul aparte pentru nivelul dramaturgiei romanesti din epoca respectiva si semnificatiile adinci ale evocarii grandioasei figuri a lui Stefan cel Mare, au fost, surprinzator, Al. Davila si mai ales Ilarie Chendi, care afirma, in mod hazardat, ca e o drama gresita prin insasi conceptiunea ei" (in Tribuna din 25 decembrie 1909). Al. Davila considera ca Delavrancea a scris un basm frumos", faja nici o contingenta cu arta scenica (in Noua revista romana, nr. 18, 1909, p. 274). La inceputul lunii martie 1909, conducerea Teatrului National intentioneaza sa-1 inlocuiasca, in distributie, pe C. Nottara cu un alt actor. in urma refuzului lui Delavrancea de a accepta aceasta schimbare, piesa e scoasa de pe afis, Ja 10 martie 1909, fapt ce isca vii proteste in rindul opiniei publice. Pina si in Camera, in sedinta din 14 martie 1909, deputatul Victor Filotti interpela : Eu, publicul, am dreptul sa protestez cind sint privat de reprezentarea unei opere de valoare" . Una dintre cele mai eficace interventii in favoarea repunerii in scena a dramei Apus de soare s-a datorat lui I. L. Caragiale, care scria, in Universul din 13 martie 1909, ca piesa lui Delavrancea se caracterizeaza prin proportii largi, mai mari ca masura naturala, simplicitate maiestuoasa, culoare hotarita, lipsa de nuante intermediare si de clarobscur, desen viguros si, mai presus de toate, o sinceritate de conceptie si o naivitate de expresie pe care numai ferventa credinta le poate insufla". Ca urmare, piesa este reluata pe scena Teatrului National la 29 martie 1909. O rezerva tacita fata de Apus de soare banuim si la Titu Maio-rescu, N. Gane si A. D. Xenopol, care s-au eschivat, sub diferite pretexte, de a intocmi raportul Academiei Romane pentru premierea piesei. Un raport deosebit de elogios prezinta insa istoricul I. Bogdan, a- , in sedinta Academiei din 14 mai 1910, in urma caruia Apus de soare primeste premiul
Nasturel-Harescu".
Cind inca nu incetasera aprecierile controversate asupra piesei Apus de soare, Delavrancea irumpe cu cea de a doua parte a trilogiei, drama in patru acte Viforul. Aceasta se publica mai intii in foiletonul ziarului Universul, intre 26 noiembrie si 25 decembrie 1909, in volum aparte fiind tiparita in 1910. Prima reprezentatie la Teatrul National din Bucuresti a avut loc in seara zilei de 26 noiembrie 1909, din distributie facind parte Petre Liciu (Stefanita-Voda), C. Nottara (Luca ArborE), I. Brezeanu (MogirdigI), Agepsina Macri (Doamna TanA), I. Livescu, G. Achille, 2. Birsan ctc. Piesa s-a bucurat de aceeasi calduroasa primire din partea publicului si de aprecierile favorabile ale multor comentatori, printre care Al. Vlahuta, C. C. Bacalbasa, Mihail Dragomirescu, Li-viu Rebreanu si altii. in cronica pe care o publica in ziarul Conservatorul din 2 decembrie 1909, C. C. Bacalbasa scria : Ci nd un scriitor poate produce actul III din Viforul si zugravi un caracter ca al lui Stefanita, el are dreptul sa ceara incctatenirea in patria nemuritorilor". Mentinind aceeasi lipsa de intelegere fata de viziunea specifica a lui Delavrancea, Ilarie Chendi se exprima nefavorabil si fata de Viforul.
Controversele si aprecierile negative, mai mult sau mai putin ostentative, nu-1 intimideaza insa pe Delavrancea, care lucreaza febril si la cea de-a treia parte a trilogiei, drama in cinci acte Luceafarul, pe care o tipareste mai intii in volum, in 1910. Premiera piesei a avut loc pe scena Teatrului National din Bucuresti la 9 decembrie 1910, in distributie numarindu-se C. Nottara (Petru Ranes), V. Leonescu (logofatul Balas), I. Brezeanu (MogirdicI), Petre Liciu (Doftorul SmiL), Agepsina Macri (GenuneA), Z. Birsan, G. Achille, I. Livescu, A. Bulandra, N. Soreanu etc.
Dupa incheierea trilogiei istorice, Delavrancea nu mai paraseste domeniul dramaturgiei, dedicindu-i-se, in continuare, cu o pasiune frenetica. Nu dupa mult timp dramatizeaza nuvela sa anterioara, Irinel, intr-o comedie in trei acte cu acelasi titlu. Prima ei reprezentatie a avut loc la 13 decembrie 1911, in volum aparind in 1912. Desi din distributie au facut parte actori de talent, ca I. Brezeanu, Agepsina Macri, V. Toneanu, Tony Bulandra, Aristita Romanescu, piesa nu intruneste sufragiile nici ale publicului, nici ale comentatorilor. N. D. Cocea o considera un dezastru" (in Rampa din 16 decembrie 1911), Tudor Arghezi releva ca subiectul este de-o sentimentalitate arhaica" (in Viata romaneasca din decembrie 1911), un verdict pozitiv, dar neintemeiat, dupa cum vom vedea, venind din partea lui P. Locusteanu, care, in Flacara din 24 decembrie 1911, afirma, in mod vadit exagerat, ca piesa ar avea un un conflict de o rara subtilitate si originalitate".
Peste un an, Delavrancea dramatizeaza o alta nuvela a sa, Hagi-Tudose, intr-o comedie in patru acte. Scenele I si VII din actul I s-au tiparit in Flacara din 18 august 1912, iar scena I din actul IV in Epoca din 11 august 1912. Integral, piesa a aparut in volum in 1913. Cea dintii reprezentatie are loc la 14 decembrie 1912, rolurile fiind interpretate de C. Nottara (Hagi-TudosE), I. Petrescu (Matache ProfireI), V. Toneanu (Jenica PaunescU), C. Radovici (GusI), Agepsina Macri, M. Giurgea etc. Desi prezinta^ o seama de calitati incontestabile, totusi piesa a fost fluerata la premiera si a cazut. in afara de Victor Eftimiu si Mihail Dragomirescu, toti ceilalti cronicari si comentatori, in frunte cu Liyiu Rebreanu si Tudor Arghezi, au respins-o. Se^ pare insa ca la caderea piesei a contribuit, intr-o anume masura, distribuirea lui C. Nottara, actor prestigios pentru drama, intr-un neindicat rol de comedie, in rodul titular, al lui Hagi-Tudose. Distribuirea lui C. Nottara in acest rol s-a facut insa numai cu o saptamina inainte de premiera. Al. Davila, directorul Teatrului National, comsiderind suficiente repetitiile cu C. Nottara, nu mai amina premiera piesei. Dupa caderea ei, Delavrancea arunca vina asupra lui Al. Davila, intr-o scrisoare deschisa publicata in Epoca din 19 decembrie 1912, prin care anunta totodata ca isi retrage toate piesele aflate in .repertoriul Teatrului National. Dl. Nottara spunea Delavrancea in aceasta scrisoare este un artist distins si de mare experienta. Dar temperamentul si obicinuinta D-sale, de treizeci de ani, l-au silit sa interpreteze pur tragic ceea ce nu era decit serios comic. Ca sa fi reactionat impotriva temperamentului si a obicinuintci d-sale,^i-ar fi trebuit mai multe repetitii, pe care le-ar fi avut daca directia ar fi fost ceva mai induratoare si pentru artist, si pentru autor". in ciuda acestor tribulatii, Delavrancea nu renunta la pasiunea sa pentru teatru. Curind isi incearca puterile intr-o noua piesa, A doua constiinta, din care nu publica decit dt-teva fragmente in Flacara din 1914. Din cauza izbucnirii primului razboiu mondial piesa nu a mai fost pusa in scena, fiind tiparita integral abia in 1923, postum. Nu s-a mai reprezentat niciodata. Credincios Thaliei si Melpomenei j>ina la sfirsitul vietii, Delavrancea incearca o ultima piesa de teatru in zilele tragice ale conflagratei, intitulata chiar Razboiul. Moartea scriitorului, la 29 aprilie 1918, in timpul refugiului, la Iasi, a lasat piesa doar la stadiul unui fragment din actul I, publicat postum in lasul literar din martie 1959.
Stefan cel Mare, valoarea sublima, coplesitoare a simbolului pe care il reprezinta voievodul Moldovei, in viziunea lui Delavrancea.
Ca si in opera sa anterioara in proza, Delavrancea s-a afirmat si in teatru ca un romantic prin vocatie, ca un temperament prin excelenta liric, insa, adesea ou manifestari patetice, vulcanice. inca din cronicile dramatice scrise in anii tineretii, respingea formulele schematice ale teatrului clasic : Cu toata bogatia expresiei, cu tot mestesugul retorician, clasicii au marele pacat d-a fi reci, d-a nu te misca Clasicii traiesc in sfera lor platoniciana si n-au d-a face intru nimic cu pamintul : in locul inimii, intre a cincea s-a saptea coasta, sta deschisa o retorica cu severitatea unui cod civil".1 Conform structurii si viziunii sale romantice, Delavrancea a aflat in grandioasa personalitate a lui Stefan cel Mare cel mai potrivit caracter dramatic apt de a fi zugravit la proportii monumentale. La aceasta a contribuit si conceptia folclorica asupra legendarului erou, bine cunoscuta scriitorului : Cind asupra unui erou se opreste imaginatia unui popor intreg si se framinta secole intregi, din aceasta claboratiune extraordinara ies conceptiuni de o marime pe care geniile sint nevoite sa le ia, sa si le asimileze, neputind sa le intreaca", spunea Delavrancea in 1891 2.
Trilogia evoca trei etape succesive din istoria Moldovei de la inceputul secolului al XVI-lea. Dupa cum se specifica chiar in titlurile pieselor, Apus de soare reinvie ultimii ani ai domniei lui Stefan cel Mare, 1503 1504 ; Viforul circumscrie faza finala a stapinirii tiranice a lui Stefanita, dintre anii 1524 1527, iar Luceafarul zugraveste prima domnie a lui Petru Rares, dintre 1527 1538. Aceste trei momente din istoria romanilor au in centrul lor trei personalitati istorice deosebite intre ele prin structura caracterologica, psihica, prin modul in care actioneaza pe plan politic, adica in oirmuirea tarii, ca si prin manifestarile lor de o,rdin etic, fiecare in parte simbolizind, in viziunea lui Delavrancea, elemente cosmice specifice. Stefan cel Mare reprezinta soarele, care apune ; tiranica stapinire a lui Stefanita se aseamana unui vifor distrugator, iar Pentru Rares, care readuce tara pe fagasul statornicit de Stefan cel Marc, intrupeaza stralucirea luceafarului.
Cu toate ca cele trei piese au fiecare un personaj central in jurul caruia este brodata actiunea, totusi ele sint parti organice ale unui singur intreg, elementul unificator fiind uriasa personalitate a lui Stefan cel Mare, chiar daca el nu e prezent in scena decit in Apus de soare. Dupa expresia lui I. L. Caragiale, Stefan cel Mare este tipul cardinal" al intregii trilogii, el domina fie direct, in viata, fie simbolic, dupa moarte, desfasurarea tuturor evenimentelor. Personajele, principale sau secundare, din toate cel trei piese, se definesc in functie de atitudinea adoptata fata de Stefan cel Mare, nu numai fata de persoana sa, ca om si domnitor, in Apus de soare, ci si fata de testamentul sau politic, fata de respectarea si aplicarea principiilor pe care le-a statornicit si le-a transmis urmasilor, in Viforul si Luceafarul.
Drama Apus de soare, dupa cum s-a remarcat inca de la aparitia ei, de catre Ion Trivale, are un dublu conflict, cele doua aspecte ale conflictului aflindu-sc insa intr-o co,relatie si interdependenta indestructibila. Un aspect este de ordin istoric, obiectiv, generat de imprejurarile specifice ale ultimei perioade din ocirmuirea lui Stefan cel Mare, ilustreaza infruntarea, atit de frecventa in istoria noastra, dintre domnul patriot, cu dragoste de tara si popor, si coalitia unor boieri antipatrioti, setosi de avutie si putere. Celalalt aspect al conflictului dramatic are un caracter intern, subiectiv, care amplifica si pune intr-o lumina cu totul aparte aspectul de ordin istoric, asigurind nota unica, noua a tensiunii dramatice din piesa lui Delavrancea, in sensul conturarii depline a profilului caracterologic monumental al lui Stefan cel Mare. Conflictul intern este derivat din conflictul istoric, insa nu in raport de subordonare, ci de intrepatrundere organica. Acest conflict intern este provocat si intretinut permanent de ciocnirea dintre vointa imuabila a domnitorului si perisabilitatea sa biologica, dintre domnul Moldovei, care ramine treaz, neclintit, viteaz si eroic pina in ultima clipa a vietii, si omul obisnuit, care isi simte trupul macinat si sfirsit.
Ca om, Stefan cel Mare e constient ca nu mai are mult de trait, dobojindu-1 si batranetea si rana capatata in Lupta la un pkior. Ca domnitor al Moldovei este insa stapinit de o vointa de fier, nu vrea sa inchida ochii pina nu va pune ordine in treburile tarii si nu va asigura continuitatea principiilor care l-au calauzit in tot timpul cit s-a aflat in fruntea poporului sau. De aceea, inca din timpul vietii vrea sa-1 urce pe tronul Moldovei, ca succesor, pe fiul sau Bogdan, in care are deplina incredere. Prin intermediul Oanei, care nu e alta decit fiica sa si a Raresoaiei, crescuta ia curtea domneasca,^ cu buna stiinta a doamnei Maria, Stefan cel Mare afla ca trei dintre marii boieri, paharnicul Ulea, stolnicul Dragau si jitnicerul Stavar, uneltesc impotriva vointei sale, vrind sa-1 urce pe tron pe nepotul sau, Stefanita. Pe patul de suferinta, cind doctorii Klingensporn, Ccsena si Smil ii ard rana de ia picior, Stefan aude de afara agitatia multimii condusa de cei trei boieri tradatori, strigind numele lui Stefanita. Ca un urias care nu simte durerea, sfidind cele mai torturatoare suferinti fizice, omenesti, voievodul se ridica in numele vointei sale neclintite, ia spada, coboara printre razvratiti si-i pedepseste crunt, implinind legea, statoinicindu-1 la tronul Moldovei pe Bogdan.
in viziunea lui Delavrancea din Apus de soare, Stefan cel Mare capata dimensiunea fabuloasa a unui caracter exceptional, monumental, de pura esenta romantica. Punctul nodal al conflictului dramatic, care-1 aureoleaza pe Stefan ca erou romantic, sublim si coplesitor prin proportiile ufiase pe care le dobindeste personalitatea sa, consta in lupta dintre voievodul Stefan cel Mare, domnul Moldovei, si omul Stefan^ incercat de grele suferinti umane, lupta din care iese invingator voievodul, vomta domnului Moldovei. Cind doamna Maria il intreaba ce-1 doare, Stefan raspunde cu simpla maretie : Nimic pe domnul Moldovei Si toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel Bun". inca din timpul vietii, Stefan isi proiecteaza vointa si dincolo de moarte. Aflind de la Oana de uneltirile boierilor, da un raspuns si omenesc, obisnuit, dar si strabatut de fior profetic : Nici n-au treierat griul din care sa-mi fearba coliva si mi-o si-mpart !
Patruzecisisapte de ani am dus tara cu noroc Am s-o duc si cind voi muri, si dupa ce vor pecetlui peatra pe dasupra mea !
"
Stefan cel Mare impune prin vointa sa, replicind adesea : Io, Stefan voievod, vreau !
" Insa nu este vointa unui autocrat, ca expresie a unui individ care-si aroga puteri nelimitate, dupa bunul plac, ci este vointa domnului ce se confunda cu insasi vointa tarii, este vointa celui ce intrupeaza destinele si nazuintele poporului pe care-1 obladuieste, in aceasta constind maretia lui. Cind il urca el insusi la tron pe Bogdan, Stefan cel Mare isi marturiseste, cu o tulburatoare putere de convingere, legatura sa neabatuta cu tara si poporul, identitatea vointei sale cu vointa Moldovei : Stefan (se ridica in jet) Qstasi, boieri, curteni, v-ara adunat aci sa stati marturie dupa ce n-oi mai fi. Sint patruzecisisapte de ani multi si putini de cind Moldova imi iesi inainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boieri, razasi si tarani, in Cimpul de la Direptate, si cum vru Moldova asa vrusei si eu. Ca vju ea un om drept, si n-am daspuiat pe unii ca sa imbogatesc pe altii, ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit ca vru ea ca numele ei sa-1 stie si sa-1 cinsteasca cu totii, si numele ci trecu granita, de la Caffa pina la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos
Hatmanul Arbore : Numele tau, maria ta !
Toti: Asa e !
Stefan : Nu nu !
.. Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea !
Am fost norocul, a fost taria !
"
Ca erou dramatic de tip romantic, conceput de Delavran-cea ca un caracter monumental, Stefan cel Mare se exprima prin simboluri si profetii, izvorite insa toate din cel mai fierbinte si inaltator patriotism.
Testamentul sau politic are vibratii si semnificatii patriotice de cea mai profunda rezonanta :
Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pina la adinei batrinete ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vosnji s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor".
Un merit esential al lui Delavrancca este acela ca nu a facut din eroul sau o schema, un personaj de dimensiuni intr-adevar fabuloase, dar aspatial si atemporal, un mit viabil in sine. Structura caracterologica monumentala a lui Stefan rezulta din imbinarea atit de fireasca si totodata atit de organica dintre maretia lui ca domn al Moldovei si simplitatea sublima a omenescului din fiinta sa. Stefan cel Marc raminc om nu numai prin aceea ca simte durerile provocate de rana de la picior si apasarea batrinetii, ci in primul rind prin sentimentale si reactiile sale profund umane, li, de ajuns sa amintim episodul in care, aflind ca Rares o iubeste pe Oana, deci pe propria sa sora, fara sa stie taina, Stefan il trimite la Raresoaia, cu convingerea ca va afla adevarul. Scena se desfasoara in fata Doamnei Maria si Stefan isi pastreaza vointa de domn, dar si o cuceritoare candoare umana :
Stefan Patima, Mario. Ast copii mi-aducc aminte vre-mile vechi Rau am facut I-am crescut in nestiinta Va afla tot Saracul Petru sa-1 privim cind pleaca (Se duc la fereastra din dreaptA).
Doamna Maria : Sa-1 privim
Stefan : Da, a luat pe Deres Pune seaua Stringe chinga sa crape calul Sus De cind sunt n-am vazut un calaret care sa-nghita dapartarile Ma multa sanatate Raresoaii O !
iarta-ma, doamna O biata batrina, batrina".
Ca si in proza sa artistica, unde nu are aplicatie epica, ci o viziune lirica, romantica, in ciuda unor infiltratii naturaliste sau a uno,r accente realiste, Delavrancea a ramas si in teatru un evocator liric, cu mijloace poematice. Evident, in trilogia sa istorica, dar mai ales in Apus de soare putem recunoaste inriurirea lui
Shakespeare, in primul rind in preferintele caracterologice, in conturarea personalitatii complexe, gigantice a lui Stefan cel Mare. in Istoria literaturii romane, G. Calinescu sublinia ca a recunoaste autorului un suflu shakespearian nu e o exagerare". Totusi, Apus de soare nu este o drama shakespeariana in intreaga ei structura, ci mai mult un poem dramatic, dominat de liric, de vibratii melodice. Aceasta drama istorica realizeaza armonia perfecta dintre viziunea romantica, poematica si patetismul oratoric. Dezlantuirea oratorica este extraordinara", arata G. Cali-nescu, adaugind : Sint parti de inalta, sublima truculenta, la nivelul poeziei lui Victor Hugo si a lui Eminescu. Enumerarea, simetria, sacadarea, navala periodica, toate mijloacele bunei retorici infaptuiesc o atmosfera epica de neuitat." Simetriile retorice, metafora si exprimarea aluziva, dar mai ales cadenta, sacadarea sint principalele mijloace dramatice utilizate de Delavrancea. Spre exemplu :
Stefan : ah, padure tinara !
Unde sunt mosii vostri ? Presarati la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni Unde sunt parintii vostri ? La Cetatea-Alba, la Catlabugi, la Schcia, la Cosmin, la Lentesti Unde sunt batrinul Manuil si Goian, si Stibor, si Cinde, si Dobrul, si Juga, si Cangur, si Gotca, si Mihai spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog pircalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului Boldur ? Pamintul !
Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamintul Moldovei ca pe umerii unor uriasi!
"
I s-a reprosat dramei Apus de soare ca actiunea ei este uneori prea inceata, ca boierii conspiratori sint anemici, ca personaje, in raport cu personalitatea gigantica a lui Stefan cel Mare. Nu in aceasta consta insa tensiunea dramatica a piesei, ci in primul rind in modul in care se rezolva dublul ei conflict, intern si extern, generat si dominat de complexitatea monumentala a lui Stefan cel Mare. Piesa este un poem, cu profunde si sublime acorduri, inchinat acestei figuri legendare. Pe buna dreptate conchidea G. Calinescu ca Apus de soare este o capodopera a dramaturgiei poetice si oratorice".
Figura lui Stefanita Voda, zugravita de Delavrancea in cea de-a doua parte a trilogiei sale, Viforul, mai fusese evocata in drama istorica romaneasca, intii de B. P. Hasdeu in Reposatul postelnic, in 1862, apoi de Iosif Vulcan in Stefan-Voda cel Tinar, in 1893, in ambele aparind ca un domnitor tiran, singeros, inconjurat de sfetnici rai si vicleni. in aceeasi ipostaza reapare si in Viforul. Spre deosebire de Apus de soare, in Viforul conflictul este inversat, consumindu-se intre boierii patrioti, credinciosi testamentul politic al lui Stefan cel Mare, pe de o parte, si Stefanita, pe de alta parte. Si aceasta drama, in care inriurirea shakespeariana este evidenta, are o factura dominant romantica. Eroii sint diferentiati categoric unii fata de ceilalti, sint situati la antipoduri, infruntindu-se violent intre ei, cu efecte de mari proportii. Scena nu mai e insa dominata de o singura uriasa personalitate, ci de mai multe personaje contrare, ireconciliabile, pe deasupra tuturor planind insa, postum, imaginea lui Stefan cel Mare. Ca urmas la tronul Moldovei, Stefanita este antinomia lui Stefan cel Mare, se defineste prin opozitie cu testamentul politic al acestuia. Stefanita, vrind sa inchine tara turcilor, intra in conflict aprins cu boierii patrioti, luminati si lucizi, care l-au slujit cu credinta si pe Stefan cel Mare, cum sint hatmanul Arbore, vornicul Carabat, logofatul Tro-tusanu si altii. Fiind un caracter scelerat, ambitios peste masura, pune la cale pieirea fiului lui Arbore, Catalin, apoi porunceste uciderea chiar a lui Arbore si a celorlalti doi fii ai acestuia, Toader si Nichita. Cind boierii patrioti, cu respect fata de testamentul politic al lui Stefan cel Mare, se aduna in casa hatmanului Arbore si incearca sa opuna rezistenta fardelegilor lui Stefanita, acesta porunceste sadic prinderea si decapitarea lor. in fata acestor crime ingrozitoare, intelegind ca insasi Moldova si destinele poporului erau in pericol de nimicire, doamna Tana, sotia lui Stefanita, il otraveste cu propria-i mina. Eu am scapat Moldova !
", rosteste doamna Tana in finalul piesei.
Conflictul dintre Stefanita si boierii patrioti, alaturi de care se afla si doamna Tana, se desfasoara trepidant, cu un mare dinamism scenic, aflindu-se in inclestare dura caractere de egala forta. Scenele si episoadele sint concise, incarcate de tensiune, dialogurile sint scaparatoare, situatiile evolueaza vertiginos, faptele si imprejurarile atingind limita maxima a incordarii. Liviu Rebreanu avea dreptate cind afirma ca Viforul este cea mai teatrala dintre lucrarile dramatice ale autorului. Poate si cea mai dramatica in intelesul scenic al cuvintului".
Suflul shakespearian care strabate Vijorul este sesizabil in definirea caracterologica antinomica a personajelor, mai ales in introducerea in scena a eroilor singerosi, monstruosi. Stefanita este dominat de porniri criminale, e sadic si cinic, si in plus desfrinat, descompus moraliceste, tinind la curte o curtezana poloneza deghizata in contele Irmsky, fara nici o reticenta fata de doamna "Fana. Prin opozitie cu Stefanita, un autentic personaj shakespearian este hatmanul Arbore, a carui tragedie se aseamana cu a regelui Lear :
Arbore : Uitati-va la mine. Parul mi-a albit de mult si mi-a ramas citeva vitioane, ochii m-au lasat, miimile imi tremura si glasul s-a uscat O casa parasita in care nu se mai aud cintece de bucuri, ci, din vreme-n vreme, se lasa cite-o pasare ostenita, isi spune jalea si dorul, si se duce, lasind in urma ei zidurile ruinate si ierburile crescute pe ziduri Uitati-va la mine Stefan, fala neamului, mort !
Bogdan, inainte de vreme, mort !
Nevasta, moarta !
Fratii, morti !
Nor-mea, nebuna !
Catalin, mort !
Ce-am ajuns ? Umbra ratacitoare printre crucile unei manastiri, cind la capul unuia, cind la capul alteia Izvor de lacrimi, care va seca in curind !
"
Viforul, spunea G. Calinescu, se sustine prin mereu buna arhitectura, prin finalele patetice de acte si prin inca, pe alocuri, sublima oratorie".
Intentionind sa evoce figura lui Petru Rares, (care 1-a atras si pe Gh. Asachi, in drama cu numerele eroului, din 1853), ca un adevarat luceafar" care lumineaza >i calauzeste spre bine destinele Moldovei, Dalavrancea nu a facut efortul de a descifra si alege din filele istoriei un moment caracteristic, generator de semnificatii majore, care sa aseze eroul evocat in ipostaza unui autentic personaj dramatic. in Luceafarul nu asistam decit la o insiruire stereotipa a biografiei lui Petru Rares, de la momentul in care bate la portile Sucevei, revendicind si ocupind prima data tronul Moldovei, si pina la fuga sa peste munti, travestit in pescar, in urma navalirii turcilor. Tensiunea dramatica a piesei este diminuata prin inexistenta unui conflict sustinut. in cadrul actiunii nu se intimpla nimic deosebit, de ampla rezonanta, personajul central, Petru Rares, avind o fizionomie stearsa. La fel, celelalte personaje sint slab individualizate, actioneaza prea putin si mai mult vorbesc, tin discursuri, dar fara patos dramatic. Cadentele oratorice sint lipsite de vibratie, nu pro-* voaca emotii. Marea majoritate a scenelor sint artificiale, iar dialogurile n-au seinteiere.