(pseud
. lui
Ion Theodorescu), n. 23 mai 1880, Bucuresti - m. 14 iul. 1967, Bucuresti.
Poet si prozator.
Fiul lui Nicolae Theodorescu, militar, mic functionar, comerciant; identitatea mamei, pana azi controversata: din actul de nastere copilul e declarat a fi al Mariei (n. Nitescu), din marturii colaterale, adevarata mama ar fi Rozalia Agresi.
Copilarie nefericita, dupa proprii marturisiri, repetate.
Scoala primara ?Petrache Poenaru" din capitala. Gimnaziul ?D. Cantemir" (1891-18%), neterminat.
Debuteaza in ziarul lui Al. Macedonski, Liga Ortodoxa (1896), cu poezia Tatalui meu, semnata Ion Theo. Colaboreaza, sub numele Ion Th. Arghezi, la Revista moderna, Viata noua. Tehnician la Fabrica de zahar din Chitila (1897-1899); in 1899 se retrage la manastirea Cernica, novice, apoi ieromonah, sub numele de Iosif; diacon la Mitropolia Bucuresti (1900-1905, cand se retrage din cin). In acelasi an, se naste fiul sau Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar, 1905-1968) din legatura cu prof. Constanta Zissu. Tot in 1905, ARGHEZI solicita mitropolitului Iosif Gheorghian sprijinul pentru o calatorie de studii ?intr-o tara catolica".
Pleaca la Fri-bourg, Elvetia (?canton catolic, republica de manastiri"), gazduit la o manastire a Cordelierilor, frecventand asiduu biblioteca si audiind cursuri la Univ. din Geneva, in timpul sederii in Elvetia (1905-1910), urmeaza si o scoala de meserii, lucrand in atelier ?dinti de aur, inele, capace de ceasornice"; dese calatorii in Franta (Paris, Dijon) si in Italia (Roma, Messina). Reintrodus in circuitul literar, in absenta, de catre N. D. Cocea, la Viata sociala (1910), unde-i apare Ruga de seara, al doilea manifest poetic, dupa articolul Vers si poezie din rev. Linia dreapta (1904), editata impreuna cu V. Demetrius si Galaction. intors in tara, incepe colaborarea cu Facla, Viata Romaneasca, Rampa etc, cu versuri, pamflete, polemici, cronici dramatice si plastice. Traduce Amintiri din casa mortilor de Dostoievski. Redactor (1913-1914) la ziarul Seara. Conduce, alaturi de Galaction, rev. Cronica (1915-1916), sustinand campania neutralitatii. in 1916 se casatoreste cu Paraschiva Burda (n. 1890), originara din Bucovina, cu care va avea doi copii: Domni-ca (Mitzura) si Iosif (Barutu). In timpul ocupatiei germane, colaboreaza la Gazeta Bucurestilor (Bukarester Tageblatt), Scena, activitate pentru care e condamnat, in procesul ziaristilor colaborationisti din 1918, alaturi de Slavici. Detinut la Vacaresti. Gratiat (1919), prin interventia lui
N. Iorga. Colaboreaza la Hiena, Adevarul literar si artistic, Lumea, Gandirea, Lamura, Clipa, Ramuri, Tara noastra, Integral, Contimporanul, Cuvantul, Clopotul etc. Conduce rev. Cugetul romanesc (1922-1924) si ziarul Natiunea (1923), ?foaia intelectualitatii", unde publica si Amintirile ierodiaconului losif. Aparitia Cuvintelor potrivite (1927, Premiul S.S.R.) marcheaza consacrarea poetului, pana atunci cunoscut mai mult in medii literare restranse. Editeaza, intr-o conceptie grafica originala, rev. Bilete de papagal (1926-1929; 1930; 1937-1938; 1945), unde lanseaza cativa poeti tineri de valoare. Voi.
Flori de mucigai (1931) adanceste controversa critica iscata in jurul poeziei sale. Paralel, ARGHEZI cultiva proza poematica si foiletonista (?tableta", ?biletul") in rev. si voi. {Icoane de lemn, 1929; Poarta neagra, 1930; Cartea cu jucarii, 1931; Tablete din Tara de Kuty, 1933; Ce-ai cu mine, vantule?, 1937) sau romanele -(Ochii Maicii Domnului, 1934; Cimitirul Buna-Vestire, 1936 si Lina, 1942), distiland unele elemente autobiografice, in 1934, ex aequo cu Bacovia, i se acorda Premiul National pentru poezie. Carticica de seara (1935) si Hore (1939) orienteaza spre noi surse lirismul poetului, a carui personalitate contradictorie se defineste si mai pregnant in ?editiile definitive" de Versuri (1936, 1940, 1943). in timpul celei de-a doua conflagratii, detine o rubrica intitulata ?Bilete de papagal" la ziarul Informatia zilei, unde publica si pamfletul Baroane (30 sept. 1943), pentru care e arestat si internat in lagarul de la Targu Jiu. Dupa 1945, febrila activitate publicistica la Adevarul, Jurnalul de dimineata, Torta si diferite rev.
Premiul National pentru literatura (1946) ii aduce o confirmare a imensului prestigiu. Unele art., ca si poeziile din voi. Una suta una poeme (1947) devin pretextul unor atacuri reinnoite ce-i aduc renegarea si punerea sub interdictie a operei. Tentativa de impacare cu oficialitatea (1955) se produce prin alegerea in Acad. si MAN (1957; tot atunci, Premiul de Stat), paralel cu elogiile publice la voi. 1907-peizaje (1955) si Cantare omului (1957). in 1962 incepe editarea seriei de Scrieri, proiectata in peste 60 de voi. Ultimele plachete: Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Litanii (1967) si Noaptea (1967) inmanuncheaza stihuri inedite, unele trimitand insa la etape de creatie anterioare. Premiul international ?Herder" (1965); in acelasi an, ales membru al Acad. Sarbe de Stiinte si Arte. Dupa moartea sotiei (1966), poetul suporta tot mai greu povara senectutii si se stinge la 14 iul. 1967, fiind inmormantat alaturi de Paraschiva, in gradina casei din Martisor. A tradus din La Fontaine (Fabule), Krilov (Fabule), Gogol (Suflete moarte), Kuprin (Moloh), France (in floarea vietii), Moliere (Mizantropul, Avarul, Georges Dandin), Saltikov-Scedrin (Povestiri) s. a. ARGHEZI ramane, probabil, cea mai frapanta personalitate a literaturii noastre interbelice, unul din marii poeti ai veacului al XX-lea, un innoitor al verbului (in lirica si proza), realizatorul celei mai originale sinteze intre traditie si modernitate.
Patrunderea si recunoasterea valorii poeziei lui ARGHEZI a fost destul de inceata si controversata. E drept ca s-a vazut in el, de timpuriu, un ?sef de scoala", un deschizator temerar de drumuri noi in lirica romaneasca: ARGHEZI Macedonski, N. D. Cocea,
Gala Galaction; dar aceste afirmatii, venind mai mult din cercuri de prieteni, s-au izbit curand de rezistenta unei estetici conservatoare (N. Iorga) sau de criteriile estetismului de avangarda (
Ion Barbu, Eugen Iones-cu), care-1 acuza cand de libertatile nemasurate ale expresiei, cand de o ?poetica marunta si manufacturiera". Poetul refuza si el sa se ?fixeze" in constiinta literara a epocii, acceptand sa-si adune in volum doar o parte din poemele risipite abia la 47 de ani (Cuvinte potrivite). El deruteaza prin fronda timpurie - inclusiv impotriva protectorului debutului, Macedonski -, prin nonconformism continuu, prin provocare si transgresarea ?traditiei", ca si prin refuzul constant de a se afilia la una din directiile poeziei contemporane. ARGHEZI vadeste, de-a lungul unei cariere de creatie circulare, voluptatea metamorfozei. A trebuit sa vina efortul de disciplinare si analiza al unor critici de prestigiu (
E. Lovinescu,
P. Constantinescu,
G. Calinescu,
S. Cioculescu si
T. Vianu) pentru a se impune ideea ce parea atat de indrazneata in momentul formularii ei timpurii (
B. Fundoianu,
F. Aderca,
M. Ralea) si care ne apare cu totul fireasca astazi, ca ?poezia lui ARGHEZI e sortita, ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirism, sa ocupe versantul liber in fata lui Eminescu" - randuri scrise in 1940 de
Pompiliu Constantinescu in finalul primei monografii critice consacrate poetului. Dupa doua decenii, Tudor Vianu rea"firma (1961) ca ?rolul istoric al lui ARGHEZI a fost sa depaseasca eminescianismul, prezent inca in opera atatora din poetii generatiei lui. Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile pe care o fixase marea influenta a poetului
Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui ARGHEZI inca din al doilea deceniu al veacului nostru." De-a lungul anilor, scriitorul a starnit rand pe rand fascinatie si contestare, fiind plasat cand pe primele locuri ale ierarhiilor critice, cand coborat in negatia cea mai vehementa. insasi prezenta sa in viata publica - de-a lungul unei biografii cu destule pete albe, neelucidate de istoriografia literara -deruteaza. Confesiunile sale sunt parcimonioase si contradictorii. ?Eforturile biografilor - scrie ARGHEZI - mi se par zadarnice si urate. Ele mediocrizeaza autorul, care se prezinta publicului si Judecatii de apoi numai prin mijlocirea lucrului terminat". Sinuozitatile existentei, linia in zigzag a carierei, capitolele obscure, cu inaltari si caderi spectaculoase constituie ?misterul ARGHEZI ". La saisprezece ani debuteaza cu o poezie de violenta contestare a autoritatii paterne (Tatalui meu), ruptura manifestata si prin adoptarea pseudonimiei. Cautand refugiu in cenaclul lui Al. Macedonski, spirit fantast si generos sprijinitor al tinerilor poeti, in care identifica o posibila imago paterna, ruptura nu intarzie sa se produca si intre elev si maestru. Aceasta dragoste/aversiune se va sublima, in cele din urma, in cautarea patetica a divinului, drama exprimata la nivel biografic prin monahism, iar la nivelul creatiei, consumata in ciclul
Psalmilor. Timp de trei decenii (1896-1927) biografia interioara se traduce in distilarea unei expresii lirice proprii, trecuta prin experientele succesive ale romantismului macabru, parnasianismului si simbolismului, toate renegate apoi cu vehementa. Pana la Cuvinte potrivite, numele sau circula mai mult in mediile literare disidente, in acel under-ground al boemei care se pregatea, intre 1900 si 1918, de dinamitarea literaturii ?oficiale", cu cliseele si poncifele ei ?traditionale". Dar nici identificarea poetului cu miscarea interbelica nu se produce altfel decat prin impactul cu diversele grupari in concurenta, fiecare incercand sa-1 traga si sa-1 anexeze. Poetul se derobeaza de fiecare data, urmand o traiectorie singulara si orgolioasa. Proclamat sef de scoala de catre unii ?avangardisti", el publica in revista ce-1 omagiaza o poezie cu caracter bucolic-tradi-tionalist; revendicat de aripa ?traditionalista", raspunde publicand in revista Ramuri violentul pamflet anti-traditionalist Dobitoacele noastre literare. Drumul sau nu se intersecteaza cu al nimanui. Scoate reviste pe cont propriu, se afirma ca un gazetar si pamfletar de prima clasa, dar prefera sa stea retras la Martisor, mica sa proprietate de la marginea capitalei, intre punctele simbolice ale unei geografii sociale semnificative pentru intreaga sa opera: inchisoarea Vacaresti, cimitirul si mahalaua sordida si violenta, Mitropolia si Parlamentul. De la aceasta raspantie, asadar, priveste cu aprehensiune dezvoltarea rapida a orasului la dimensiunile unei metropole, creandu-si, prin opozitie, un mic eden artificial. Urmand parca indemnul voltairian din Candide, ARGHEZI isi cultiva gradina, ocupandu-se de stupi, animale, poezie, tiparnita, copii intr-o atmosfera a carei pace inunda curand o parte a liricii. in mai multe puncte cruciale ale evolutiei acesteia, pozitia lui ARGHEZI se va dovedi excentrica. Spirit ?razlet", el nu-si desprinde cu totul privirea de la spectacolul social-istoric al veacului. In Cuvinte potrivite (1927), culegere imaginata initial ca o carte unica, se decanteaza experiente intime (existentiale, filosofice, erotice), sociale si estetice, ca o reactie la stimulii istoriei, umanului si artisticului. Desi o cronologizare a creatiei parcurse pana la aceasta etapa e cvasiimposibila fara studiul manuscriselor, volumul permite totusi o aproximare a nivelurilor temporale, de la accentele neresorbite de parnasianism-simbolism din Mitra lui
Gri-gorie, Potirul mistic, Caligula etc., la reflexele eminesciene in elegia erotica sau baudelairiene in Agatele negre, ARGHEZI le aduce insa curand corectivul unei viziuni duale de neliniste si seninatate, revolta si impacare, cu o rasucire spre certitudinile bucolicului (Plugule, Belsug), naturismului (in numeroase ?creioane", tot atatea pasteluri umede si limpezi) de aparenta afiliere la o linie clasica. Asemenea puncte de contact cu miscarea diversa a liricii de la rascrucea veacurilor al XIX-lea si al XX-lea pot fi citite in filigran; ele sunt rasturnate insa de sentimentul unei exponentiali tati a noului, intai in planul emotiei, apoi in acela al expresiei: Ruga de seara,
Testament, Lumina lina. Cartea devine o ?treapta" suita dureros (?pe branci") de generatiile robilor inaintasi, ale caror oseminte se contopesc cu fiinta urmasului. Poezia e declarata ?hrisov", atestare a nobletei, deci o noblete de sorginte rurala, iar poetul are constiinta unei modificari revolutionare a conditiei istorice: ?Ca sa schimbam acum intaia oara / Sapa-n condei si brazda-n calimara, / Batranii-au adunat printre plavani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am iscat cuvinte potrivite / Si leagane urmasilor stapani." Verbul sau e distilarea iubirii si a urii acumulate de veacuri, alchimie a durerii devenita muzica, a imundului prefacut in suavitate, dar pastrand secreta putere a otravii pedepsitoare. Impetuosul si mestesugitul (?Slova de foc si slova faurita") se-mpletesc in Testament, poetul fiind ?ramura obscura", vindicativa si justitiara, dar si un faurar de frumuseti ce sublimeaza impulsurile violente. O geografie rascolita isi deseneaza apoi contururile, poezia de meditatie avand in centru dezbaterea filosofica a conditiei omului in univers. Dincolo de accentele elegiace, de sorginte eminesciana, ale eroticii (Toamna, Oseminte pierdute, Despartire), se precizeaza originalitatea unei lirici preocupate de drama cunoasterii, de nelinistea existentiala si de cautarea infrigurata a unei solutii etice. Ciclul Psalmilor constituie nucleul dramatic al acestei noi viziuni. El nu e adunat intr-o sectiune distincta a volumului din 1927, desi poate fi considerat drept centrul virtual al unei constructii baroce. Coloanele retezate ale ?templului" apar risipite de-a lungul cartii, intersectate cu alte poeme, dar revin ca niste repere ce ar marca ?popasurile" unei via dolorosa. Om si Dumnezeu apar aici angajati intr-o disputa fara solutie, amara, impreca-tiva si totodata plina de fervoarea implorarii si identificarii. Poet profund religios, ARGHEZI se afla insa intr-o paradoxala conditie: aceea de a nu accepta dogma si, in acelasi timp, dandu-si seama de imposibilitatea trairii autentic religioase in afara dogmei. Cosmicul si miniaturalul devin apoi dimensiunile familiare ale acestei lirici care penduleaza intre gingasia adamica a copilariei lumii si omului si duritatea blasfematorie, corosiva a viziunilor sociale; de la puritatea misterului erotic, la involburarea metafizica in fata mortii, vazuta, rand pe rand, in macabrul Agatelor negre (anterior, al Litaniilor), in terifiantul cetos, desprins parca din panzele nordicilor Bock-lin si Munch, in
Duhovniceasca, pana in interpretarea alegorica, inselator ?senina" din De-a v-ati ascuns Existenta-moarte, eros-thanatos, naturism frust si rafinata nevoie de a crea un alt univers, construit din cuvinte purificate (?potrivite"), acestea sunt traseele seismelor lirice argheziene. Ele se exprima intr-un discurs abrupt, al confesiunii directe sau in structurile metaforice cele mai neasteptate, incat poetica lui A., care nu semana in sintaxa si stilistica ei cu nici o ?traditie", putea sa deruteze si sa fascineze totodata.
Poetul Blestemelor si al sondarilor socialului revine in Flori de mucigai (1931), temerar intermezzo grotesc-tragic. Exprimand (la nivelul biografic) experienta detentiunii, noul ciclu poate fi citit si in registru simbolic, ca anticamera a mortii, evocare a unui univers concentrationar avant la date, in care impulsurile umane primare abandoneaza mastile conventiilor si dezvaluie goliciunea disperarii. Claustra-lul este, de altfel, obsesia lui A.: spatiul inchis (chilia monahala, celula inchisorii) transmite spaima opresiunii si tentatia evadarii. Fostul monah si fostul detinut de la Vacaresti traduce aceasta claustrofobie in materia Florilor de mucigai: umanul e violentat, ratiunea obnubilata, starea e similara unui somn (prefigurare a mortii), navalit de figuratii monstruoase.
Fantasticul elibereaza viziuni grotesti, omenescul e inlocuit cu bestialul. Galeria tipologica e magistrala: halucinati, androgini, dereglati, insi torturati de ideea ?pacatului" inchipuie o lume chinuita de vise, crime si instincte dezlantuite. Erosul insusi nu mai e melancolie eminesciana, dulce-amara elegie, cat febra fiziologica, ispita biblica si cosmar al simturilor (Streche, Rada,
Tinca). Femeia e intruchiparea unei demonii, ca-n viziunile pustnicilor. in scenele de ansamblu (Cina, Dimineata, Mortii, Galere, Convoiul) ideea damnarii se ridica de la procesul intentat societatii contemporane la rechizitoriul conditiei umane insesi, dictat de o divinitate feroce, care nu iarta nimic. Dincolo de anecdotica, fauna mutilatilor si estropiatilor fizici ori morali se organizeaza, asadar, in imaginea simbolica a existentei. Tentatia burlesc-fantastica nu e totusi ocolita, viata inchisorii ofera figuri si situatii de un verism savuros, evocate narativ, cu o miscare a epicului intre pitorescul pur si sugestia himericului: Pui de gai, Uciga-l toaca. Coborare intr-un infern modern, cu certe semnificatii sociale, vizand impreuna cu prozele din Icoane de lemn (1929) si Poarta neagra (1930), realitati concrete, Flori de mucigai inseamna insa si eliberarea unui imaginar demoniac. Citite in perspectiva dramei insolubile din Psalmi, ele sunt expresia unei apostazii. Dar, cu o miscare contrastanta, proprie metamorfozelor liricii sale, ARGHEZI razvratitul se intoarce spre orizontul palpabil al universului familial in Carticica de seara (1935). Titlul insusi evoca o ?carte a orelor" (Stundenbuch), breviar de ruga sub lumina impacata a amurgului, in tonalitatea smerita si reculeasa de vecernie amintind l Angelus du soir de Francis Jammes. Accentele se purifica intr-un bucolism de egloga vergiliana: peisajul teratologic din Flori de mucigai se preface in extaz angelic, poetul regaseste emotia adamica a unui spatiu paradisiac, identificat in conjugal, familial, in umilitatea cuplului, a lumii domestice, a trairii in mijlocul plantelor si animalelor. Traire neproblematica, strict senzoriala, devenita izvor de bucurii neasteptate, pe care poetul le celebreaza euforic. Ceremonialul iubirii (uitand elegiacul sau tortura biblica) impreuna tonul de oda ?ad uxorem" cu accente din Cantarea cantarilor. Logodna, Mirele, Mireasa, Casnicie. Dupa furtuna dramelor anterioare, dupa ce explorase si sub aspect verbal straturile unui lexic de asprime, duritate si trivialitate, ?versurile de seara" imbie expresia gingasa a unui desen naiv tincturat cu umor, a carui picturalitate aminteste de Rousseau - Vamesul. Stihuri de abecedar, Martisoare, Buruieni - cicluri poetice secvente -, parte adunate in Hore (1939), amplifica aceasta optica euforica, de joc gratios si fragil. Perspectiva ludica se largeste, de altfel, in Hore cu o dimensiune grotesc-pamfletara, semn al prezentei moralistului lucid si a observatorului raului social. Bonomia n-a disparut: ?horele" sunt si jocuri ale ?tatutului" izvodite pentru copiii sai (inrudite, pe aceasta latura, cu fermecatoarea Carte cu jucarii, publicata anterior), dar sub aparentul puerilism al versului strabat accente burlesti-sarcastice, mascand pamfletul sau fabula esopica. Aceasta ambivalenta a geniului arghezian, intre suavitate si grotesc, epifanie si apocalipsa este si caracteristica prozei sale: ?romanele" (mai tarziu numite ?poeme") Ochii Maicii Domnului (1934) si Cimitirul Buna-Vestire (1936) conserva aceeasi miscare interioara. Primul a fost inteles gresit ca un document autobiografic, fiind, in fond, o proiectie a fantasmei erotice culpabile, cu o relatie mult mai complexa in experienta directa a lui ARGHEZI Este probabil, expresia unei nevoi de rascumparare a unei copilarii vitregite, impreuna cu imnul inchinat dragostei materne, al carei mister e prelungit in fiinta torturata a eroului. Cimitirul Buna-Vestire e o ?sarja grandioasa, frenetica a conformismului", ?facand din sarcasm o viziune de inalt plan contemplativ al existentei umane" (P. Constantinescu); experienta lui Unanian, intelectualul dezarmat, ajuns paznic de cimitir, sintetizeaza, in primul nivel al epicului, optica social-politica a pamfletarului corosiv, vizand, in finalul fantastic, prabusirea unui organism social putrescent. Premonitia argheziana - diseminata in prodigioasa activitate jurnalistica-isi asuma limbajul alegoric, sarcastic-blasfemator si in ciclul Letopiseti (1941), cand poezia intervine in cumpana istorica a celui mai grav moment din destinul natiunii (cotropirea nazista, declansarea razboiului).
Creatia din anii sumbri ai dictaturii militaro-fase iste e adunata in volumul Una suta una poeme (1947), prin care ARGHEZI se intoarce la problemele majore ale omului si ale veacului. Criza religioasa rabufneste neasteptat intr-un nou ciclu de Psalmi, reluand dialogul incertitudinii mistuitoare. Dar constantele liricii sunt de pe acum contracarate de o dezbatere acut polemica, de ordin moral-politic: libertate sau tiranie, independenta sau alienare a fiintei etnice. Motivele din Letopiseti sunt reluate in poemele scrise in timpul detentiunii la Targu Jiu sau in apelul pentru strangerea energiilor tonice, pentru salvarea omeniei din om (Omule). Septuagenar, poetul consimte acum sa dea expresie si elegiei senectutii, iar artele sale poetice imbraca forme alegorice, mitul fiind evocat pentru marturisirea unui odiu fata de profanum vulgum al oficialitatii, de care se desface cu un orgoliu individualist in Soim si fata, Flautul descantat. Numeroase ?inscriptii", ?epitafuri", ?pisanii" vadesc disponibilitatea unui poet tot mai atent la formele derutante ale contemporaneitatii. Accentul polemic, rafuiala cu agresiunea si ostilitatea concentreaza veninul in De ziua carturarului, Ce-i fi si tu?, Razbunare etc. ARGHEZI se identifica in figura legendara a lui Villon (?colegul meu de acum cinci sute de ani, cetatean, bandit si poet"), in intreita ipostaza de protest, razletire, fronda personala, dar si prin melancolia pierderilor ireparabile in torentul timpului. impreuna cu unele tablete vizand primejdia unor distorsiuni, accentele prea directe ale poetului-vates aveau sa fie pretextul incercarilor repetate de a-1 elimina din viata literara (M. R. Paraschivescu, Sorin Toma, I. Vitner s. a.). in contextul dogmatismului politic al anilor 50, ARGHEZI e obligat sa taca. Revine, dupa 1954, cu doua poeme de amploare, supralicitate, printr-o explicabila reactie inversa, peste valoarea lor reala: 1907- peizaje (1955) si Cantare Omului (1956). In amandoua se concentreaza filoanele disparate ale liricii, in directie narativa: momentul unei rascoale taranesti, celebrat in vindicta, bocet, pamflet, cu admirabile portrete grotesti, tablouri panoramice si monologuri-meditatie, asupra lectiei istorice (1907) si viziunea sociogonica prevalent moralista a unei umanitati in ascensiune rationala (Cantare Omului), pe linia marilor modele universale (Goethe, Hugo, Leconte de Lisle, Madach, Eminescu), dar intr-o tratare mai constructiva si, pe alocuri, cam didactica. Cea din urma faza a creatiei lui ARGHEZI reia principalele teme ale revoltei, nelinistii metafizice, aspiratiilor umane, dragostei, senectutii, naturii eterne. Doua sunt ipostazele imprumutate acum de poet: cea a ?psalmistului", cu un accent dureros abia disimulat, si a ?pustnicului", cand contemplarea e mai detasata: o mahnire calma inlocuieste razvratirea, lucifericul se estompeaza in asumarea destinului, sentimentul mortii solitare se vrea compensat prin certitudinea solidaritatii umane, in datoria implinita fata de semeni si de patrie. Volumele, care se succed ritmic, Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Litanii (1967), Noaptea (1967) nu exprima toate rodul unei creatii imediate; poetul selecteaza adesea din materia unor mai vechi caiete, ciorne si manuscrise. Tensiunea e mai scazuta, conturele estompate ca in celebra ?perioada alba" a lui N. Grigorescu. Dar revenirea la motive, schite, bruioane ale inceputurilor face ca circularitatea operei sa se incheie intr-o tonalitate nu foarte diferita de punctul debutului. Exista un ?mit A." la faurirea caruia poetul a contribuit substantial, mit ce continua sa agite constiinta romaneasca. Personalitatea n-a incetat sa fie pusa in discutie, intrunind adeziuni si rezerve, exercitan-du-si presiunea asupra catorva generatii de poeti, dar si circumspectia celei mai tinere promotii lirice fata de puterea de seductie a formulei magicianului. Lasand in urma o opera prodigioasa (poezie, ?romane", eseuri, publicistica, talmaciri s. a.), ARGHEZI a revolutionat limbajul poetic, a creat structuri lirice inedite, specii noi in proza (romanul-poem, ?tableta", ?bilete de papagal" etc), in genere, forme de o extrema concizie verbala, cu o forta de soc a ideii menita sa bruscheze gandirea lenesa sau conformista prin paradox si apel la metafora.
Reabilitand o estetica a ?uratului", el a crezut totodata in puterea de comunicare a cuvantului, intr-o vreme caracterizata indeobste tocmai prin incomunicabilitate. Mitul arghezian reface si un topos al basmului national (?tinerete fara batranete") prin capacitatea metamorfozei si a innoirii continue: ARGHEZI avea 47 de ani cand ii aparea primul volum, 67 cand publica Una suta una poeme, in urma caruia se produce eclipsa temporara a faimei sale poetice; septuagenar cand reintra cu o energie incredibila in batalia literara a anilor 60; se stinge aproape nonagenar, in plina activitate. Creandu-si cu buna stiinta o traiectorie biografica plina de surprize si ascunzisuri, poetul s-a vrut un demiurg retras in micul sau eden ferit de orice privire indiscreta. Sentinta sa ?adevaratul interpret al artistului este opera" nu e o simpla butada; dovada ca textul arghezian ramane inca deschis oricaror ipoteze, interpretari si exegeze, ceea ce nu e decat semnul unei fertile clasicitati.
OPERA
Cuvinte potrivite, Bucuresti, 1927 (ed. II, 1928); Icoane de lemn, Bucuresti, 1929; Poarta nearga, Bucuresti, 1930; Flori de mucigai, Bucuresti, 1931; Cartea cu jucarii, Bucuresti, 1931 (reeditata in 1943; 1948; 1958); Tablete din tara de Kuty, Bucuresti, 1933; Ochii Maicii Domnului, roman, 1934, (reeditat sub titlul Poem, 1970); Carticica de seara, Bucuresti, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, roman, Bucuresti, 1936 (reeditat cu subtitlul Poem, 1968); Versuri, ed. definitiva ingrijita de autor, Bucuresti, 1936 (ed. II, 1940; III, ed. iarasi adaugita, 1943); Ce-ai cu mine, vantule?, Bucuresti, 1937; Hore, Bucuresti, 1939; Lina, roman, Bucuresti, 1942 (ed. II, 1943; alte ed.: 1965; 1980); Eminescu, Bucuresti, 1943, 1973; Manual de morala practica. Iasi, 1946; Versuri alese. Bucuresti, 1946; Bilete de papagal, Bucuresti, 1946; Una suta una poeme, Bucuresti, 1947; Prisaca, Bucuresti, 1954 (reeditare, 1976); Pagini din trecut. Bucuresti] 1955 (ed. II adaugita, 1956); 1907 -peizaje. Bucuresti, 1955; Cantare Omului, Bucuresti, 1956; Din drum, Bucuresti, 1957, Stihuri pestrite, Bucuresti, 1957, (ed. II, 1960); Lume veche, lume noua, Bucuresti, 1958; Versuri, pref. de
M. Beniuc, Bucuresti, 1959; Tablete de cronicar, cu o pref. de
Paul Georgescu, Bucuresti, 1960; Versuri, cuvant inainte de M. Ralea, Bucuresti, 1960; Versuri, Bucuresti, 1961; Frunze, Bucuresti, 1961; Cu bastonul prin Bucuresti, Bucuresti, 1961; Scrieri, l-XXXIX, Bucuresti, 1962 -1994; Poeme noi, Bucuresti, 1963; Cadente, Bucuresti, 1964; Silabe, Bucuresti, 1965; Razlete, Bucuresti, 1965; Versuri lungi, pref. si note de
D. Micu, Bucuresti, 1965; Ritmuri, Bucuresti, 1966; Litanii, Bucuresti, 1967; Noaptea, Bucuresti, 1967; Teatru, Bucuresti, 1968; Frunzele tale, Bucuresti, 1968; Crengi, Bucuresti, 1970; XC, Bucuresti, 1970; Poezii, ed. ilustrata de Ligia Macovei, Bucuresti, 1970; Poezii, antologie si pref. de
N. Manolescu, bibliografie de I. Nistor, Bucuresti, 1971; Franturi, Bucuresti, 1971; Din pragul casei, Bucuresti, 1972; Poeme noi, cu un cuvant inainte de Al. Pini, Craiova, 1972; Versuri si proze, pref. de Graziela Stefan, Bucuresti, 1973; Calatorie in vis, Bucuresti, 1973; Poemele taranii, ed. intocmita si cuvant inainte de
M. Iorgulescu, Bucuresti, 1973; Pensula si dalta, ed. de G. Pienescu, Bucuresti, 1973; Stihuri, ed. si pref. de Al. Piru, Craiova, 1974; Povestirile boabei si ale faramei, voi. ingrijit de Mitzura si B. Arghezi, Cluj, 1974; Poezie filosofica, antologie, pref., note si bibliografie de Elena Zaharia Filipas, tabel cronologic de G. Pienescu, Bucuresti, 1976; Cuvinte potrivite, versuri. Postfata si bibliografie de Gh. Grigurcu, Bucuresti, 1977; Versuri, cu o pref. de Al. Piru, Craiova, 1980; Versuri I-II, ed. si postfata de G. Pienescu, Bucuresti, 1980 (ed. II, 1985); Deslusiri, ed. de Mitzura Arghezi, Bucuresti, 1980; 50 de poeme. In versuri si proza, ed. bilingva romano-franceza, trad. si note de Annie Bentoiu, pref. de
E. Simion, Bucuresti, 1981;
Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenta, prezentat de B. Cioculescu, Bucuresti, 1982; Cimitirul Buna-Vestire, Bucuresti, 1983; Poeme in proza, Bucuresti, 1985; Animale mari si mici, Bucuresti, 1986; Cantare Omului, Bucuresti, 1986; 10 catei. Bucuresti, 1986; Zmeu, Bucuresti, 1986; Arte poetice, Bucuresti, 1987; Ochii Maicii Domnului ? Cimitirul Buna-Vestire - Lina, Cluj-Napoca, 1987; Sunetul dinlauntru, Bucuresti, 1987; Versuri, ed. de Maria Scar-lat, 1988; Subiecte, proza, antologie, postfata si bibliografie de Mariana Ionescu, Bucuresti, 1990; Prisaca, versuri, Bucuresti, 1990;
De-abia plecasesi, versuri, selectie de Mitzura Arghezi, Chisinau, 1991; Drumul cu povesti, versuri si proze, Bucuresti, 1991; Poezii, pref. de T. Var-golici; antologie, tabel cronologic si selectia referintelor critice: I. Chiriac, Bucuresti, 1992; Manual de morala practica, pref. de S. Cioculescu, ed. de Simona Cioculescu, Bucuresti, 1993; Testament. Psalmi, Bucuresti, 1994; Intre doua nopti, antologie si pref. de
I. Simut, Bucuresti, 1994; Cuvinte potrivite I Wohlgefiigte Worte, pref. de P. Schuster, selectie si note asupra ed. de I. Acsan, trad. de-O. Kahlau, Zoltan Franyo, O. Pastior, ARGHEZI Margul-Sper-ber, Bucuresti, 1996; Cuvinte potrivite, texte alese, schita bibliografica, pref. de I. Apetroaie, Iasi, 1997; Cimitirul Buna-Vestire, ed. ingrijita, pref. si curriculum vitae de Mitzura Arghezi, Bucuresti, 1997.
REFERINTE CRITICE
N. Davidescu, Aspecte; E. Lovinescu, Critice, IX; idem, Istoria, III; M. Ralea, Perspective, 1928;
D. Caracostea, Prolegomena argheziana, 1937; P. Constantinescu, Tudor Arghezi, 1940; idem, Scrieri, I; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; S. Cioculescu, Introducere in poezia lui Tudor Arghezi, 1946; idem, Varietati critice, 1966; M. Ralea, Scrieri din trecut. In literatura, 1958; Ov. S. Crohmalniceanu, Tudor Arghezi, 1960; M. Petroveanu, Tudor Arghezi, poetul, 1961; T. Vianu, Tudor Arghezi, poet al omului, 1961; D. Micu, Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre varstele interioare, 1965; idem, Tudor Arghezi, 1972; S. Alexandrescu, Studii de poetica si stilistica, 1966; VI. Streinu, Versificatia; idem, Pagini; Al. Piru, Panorama;
Alexandru George, Marele Alpha, 1970;
I. Negoitescu, insemnari critice, 1970; N. Manolescu, Teme, 1971;
Matei Calinescu, Conceptul modern de poezie, 1972; E. Simion, Scriitori, I, II; I, Negoitescu, Engrame, 1975; Al. Piru, Poezia, I; Emil Manu, Tudor Arghezi: Cadente, 1977; Al. Bojin, Fenomenul arghezian, 1976;
N. Balota, Opera lui Tudor Arghezi, 1979; Ilie Gutan,
T. Arghezi. Imaginarul erotic, 1980;
I. Negoitescu, Alte insemnari critice, 1980; F. D. Vidrasku, Tudor Arghezi, 1980; Tudor Arghezi Centenary 1880-1980 (ed. in engleza, franceza, germana, rusa, spaniola, romana); Tudor Arghezi interpretat de, 1981; Mariana Ionescu, Ochiul ciclopului. T. Arghezi prozatorul, 1981; L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, 1981; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 47, 1982; idem, in Manuscriptum, nr. 1; 2, 1982; in Romania literara, nr. 9; 33; 47; 4S; 49; 50, 1982; M. N. Rusu, in Amfiteatru, nr.
II, 1982;
M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 16; 17, 1982; I. Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, 1982; Marian Popa, Competenta si performanta, 1982; L. Kalustian, Simple note, II, 1982; Alex. Stefanescu, Intre da si nu, 1982;
V. Anania, Rotonda plopilor aprinsi, 1982;
L. Ciocarlie, Eseuri critice, 1982;
G. Dimisianu, Lecturi libere, 1983; N. Manolescu, Arca, III, 1983; V. F. Mihaescu, Timp si mod, 1983;
I. Pop, Lecturi;
M. Zaciu, Viaticum, 1983; I. Adam, Planetariu, 1984;
C. Ciopraga, Propilee, 1984; Dorina Grasoiu, ?Batalia" Arghezi, 1984; D. Micu, Modernismul, I, II; Emilia Parpala, Poetica lui Arghezi, 1984;
R. Petrescu, A treia dimensiune, 1984; S. Cioculescu, Argheziana, 1985;
D. Flamand, Intimitatea textului, 1985; O. Ghidirmic, Poeti neoromantici, 1985; I. Pop, Jocul poeziei, 1985; ARGHEZI Sasu-
Mariana Vartic, Romanul romanesc, I; M. Ungheanu, Exactitatea admiratiei, 1985; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, III; Alex. Stefanescu, Prim-plan, 1987; ARGHEZI Anghelescu, Barocul in proza lui Arghezi, 1988; H. Candroveanu, Literatura pentru copii, 1988; Sultana Craia, Fetele orasului, 1988; G. Ivascu, Confruntari literare, III, 1988; Dan. C. Mihailescu, intrebarile poeziei, 1988; S. Mioc, Anamorfoza si poetica, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Gh. Gri-gurcu, De la
Mihai Eminescu;
M. Muthu, Alchimia mileniului, 1989;
Perpessicius, Scriitori, IV; St. Borbely, Gradina magistrului Thomas, 1995; Al. George, in Luceafarul, nr. 24, 1996; B. T. Arghezi, in Steaua, nr. 4-6; 8, 1997; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 27, 1997; B. T. Arghezi in Steaua, nr. 1, 1998; Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 7; 8, 1999;
Ioana Parvulescu in Romania literara, nr. 44, 1999; Al. Ruja, in Orizont, nr. 1, 1999.