n. 8 sept. 1926, com. Facaieni, jud. Ialomita - m. 25 mai, 1998, Bucuresti.
Prozator
Fiul lui
Ion Banulescu si al Elenei (n. Diamandescu), agricultori.
Urmeaza si absolva cursurile Liceului "Stirbey-Voda" din Calarasi, sectia filologica romana-latina (1938-1945).
Studii juridice la Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti (1945-1948), Scoala de literatura "Mihai Eminescu" (in 1950), apoi Facultatea de Filologie a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1952). Debuteaza cu un eseu despre nuvelistica lui Gogol in rev. Viata Romaneasca (1949), iar editorial cu un volum de reportaje, Drum in campie (1960), in col. "Luceafarul", cu o prezentare de E. Camilar. Redactor la Gazeta literara (1954-1960) si la Luceafarul (1960-1961; redactor-sef, 1968-1971). in continuare, reporter si ziarist. Colaboreaza la rev. Contemporanul, Tribuna, Steaua, Romania literara. Familia, cu nuvele (incepand de prin 1963), povestiri, reportaje si eseuri, cele mai multe pe teme literar-culturale. O parte vor fi adunate in volumele: Colocvii, interviuri si colaje publicistice, 1964 (in colab.);
Iarna barbatilor, nuvele (1965), adevaratul debut al prozatorului; Scrisori provinciale (1976), suita de povestiri si eseuri epistolare, inegale ca valoare. Placheta de versuri Cantece de campie (1968) e atasata ulterior la ed. definitiva a nuvelelor, ca "documente lirice ale spiritualitatii personajelor" (1979). Ed. II a nuvelelor (1966) omite Iarna barbatilor, iar la ed. III (1971) se adauga Vieti provizorii si Casa cu ecouri tarzii. Cartea de la Metopolis (1977) este primul voi. al tetralogiei Cartea Milionarului (din care urmau sa mai apara Cartea Dicomesiei, Sfarsit la Metopolis si Epilog in orasul Mavrocordct). Bursier la Univ. din Urbino (1966), la Univ. din Iowa City, International Writing Program (1971-1972) si bursier invitat la Akademie der Kiinste (Berlinul de Vest), in cadrul programului D.A.A.D. - Deutscher Akademisch-er Austauschdienst(1983).in 1988, incepe publicarea, in rev. Viata Romaneasca, a primelor fragmente din Memoriile unui tanar. Vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor (1968-1972; 1990-1994). Ample fragmente din Cartea de la Metopolis apar in rev. germana Literatur im technischen Zeitalter (Berlinul de Vest), in 1980, iar la "Li-terarisches Coloquium-Editionen" se editeaza culegerea de proza scurta intitulata Verspatetes Echo (Ecoul intarziat), in 1984. Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania (1965; 1976; 1977; 1996). Autor al unei epici arhetipale, cu tendinta vadita spre fantastic si parabola, BANULESCU este adeptul cartii unice, care inchide in sine un univers imaginar distinct, de o severa arhitectura a simbolurilor si sugestiilor tragice livresti.
Circularitatea operei lui BANULESCU favorizeaza, odata gasita linia stilistica ferma, reluarea si adancirea unor motive si simboluri recurente, care migreaza de la o carte la alta. Celula originara insa e de natura poetica si prozatorul este prefigurat integral la concentratele lirice din Cantece de campie. Acestea, avand cu precadere si functie de liant, se topesc miraculos in substanta celorlalte scrieri. Ii este caracteristic prozei lui BANULESCU o "poeticitate esentiala" (
G. Dimisianu), cu rol de principiu generator de situatii narative, materie epica si textualitate. Considerate veritabile "documente lirice" ale unui teritoriu sever constituit epic, poemele fac sa reinvie totodata spiritul rapsodic si vizionar genuin, impreuna cu reactivarea unor motive baladesti, cum ar fi Andrei Mortu sau Costea Nebunul, regasiti ulterior in nuvele si in roman. Alte simboluri, impregnate de tragism, dar si de o tulburatoare incarcatura metaforica, intensifica atmosfera de miraj, specifica acestui fantomatic spatiu unidimensional al campiei nesfarsite. Asa sunt: dropia, arhetip al unei senzualitati transferate in imagini de vis ("Sarpele cu cap de vultur, / Cu plete galbene-n jur, / La gat cu soarele roata, / Cu piept si sfarcuri de fata, / Cu coroana de regina, / Cu ari-pile-n tarana. / Sta cu pieptul dezgolit / Tremurat in asfintit."), cocosul - simbol solar, inaltul si subtiraticul salcam, "omul din nisipuri" inspaimantat de pierderea identitatii proprii, Duda Cruda, caloienii etc. Toate converg in imaginea halucinanta a campiei revarsate in cer cu imensitatile ei de ierburi si de "galben solar" in care se pierd, absorbite de magia apei mortilor, tot felul de fapturi himerice, ca intr-un desert carbonizat de lumina: "Campie, cu porti daramate / Cu ierbile-n cer varsate. / Creste iarba-n cer, si-n stele, / Si-n calcaiele mele. / intind mana inainte / Si lovesc in soare, un dinte, / Care tocmai rasarea, in gingie sangera. / intind mana inapoi / Si dau de noapte in toi. //M-am ridicat in picioare, / Mi-am vazut umbra pe soare" {
Cantec de dimineata). Prin asemenea viziuni lirice, BANULESCU resuscita o latura a misterului alta decat in poezia lui Blaga: extaza tragica a luminii pure insotite de blestemul omului fara noapte si fara umbra. intr-o lume lipsita total de transcendenta, Dumnezeu insusi se lasa zidit in trunchiul de salcam, ca intr-un cosciug in care moartea nu patrunde. Gandite in tipare folclorice, poemele au, de la bun inceput, un mesaj ascuns, de eres pagan sau de incantatie, in care notele intime se resorb cu totul pana la disparitie. O alta voce, parca de dincolo de timp, se insinueaza ritualic in formule ermetice de o stranie simplitate inselatoare, insotita insa de un aer sumbru si amenintator. Chiar daca poetul se instaleaza cu premeditare in atemporalul originar, e vorba, mai degraba, de o lume - simbolic figurata, care-si presimte sfarsitul. Gravitand cu precadere in jurul ideii de moarte, cantecele, "de spus pe nestiute", sunt, in fond, niste "bocete spiritualizate" (
E. Simion). intr-o maniera asemanatoare poemelor, dar mai consistenta, nuvelele din Iarna barbatilor (1965) constituie o replica la reportajele mai vechi din voi. Drum in campie (1960), reportaje inevitabil descriptive si marcate de cliseele acelui timp literar. Unele filiatii sunt usor de identificat: Sat in Delta pregateste Mistretii erau blanzi, iar Ger de februarie anunta, oricat de ocolit, Vara si viscol si Dropia.
Efortul de transgresare insa a simplelor date ale realului spre simbol si spre inchegarea unei viziuni epice coerente este, desigur, salutar. BANULESCU se afla deja in "punctul de sinteza original atins" cum marturiseste intr-o confesiune. Se detaseaza din volum nuvelele zise arhetipale: Mistretii erau blanzi, Dropia, Satul de lut. Critica le-a fixat, aproape la unison, in traditia unui realism magic, dar mai puternica este, poate, sinteza de "vraja folclorica si cosmar modern" (
L. Raicu). Personajele si intamplarile sunt aduse dintr-un alt timp, arhaic, cu deosebire in primele doua povestiri. Aici, satul lui BANULESCU pare mai vechi decat asezarile sadoveniene: oamenii sunt impartiti pe "neamuri" si se mai inchina, paganeste, la soare. La priveghiul unui tanar mort in razboi, vin batranii mascati, intruchipand stramosii, dansand in jurul focului noaptea si rostind formule magice - "omule - pomule, omule -pomule" -, dar dialogheaza si cu cei vii (intr-o secventa din Vara si viscof). Nuvela Mistretii erau blanzi aminteste de parabola biblica a potopului, cu sugestii de teroare existentiala, in linia prozei conditiei umane moderne. Condrat, insotit de Fenia si diaconul Ichim, personaje complet alienate, cauta un petec de pamant tare, solid, unde sa-si ingroape copilul mort, dar peste tot da numai de apele revarsate ale fluviului sau de nisipurile miscatoare ale dunelor din apropierea micii localitati pierdute in Delta. Natura e o stihie oarba neinduplecata, dezlantuita impotriva oamenilor, care se instraineaza tragic unul de altul. "Nu vreau sa fiu singura. Vreau sa fiu cu lumea" - striga cu disperare Vica, blestemata ca aduce nenoroc si alungata din sat. Este momentul cel mai incordat, plin de dramatism al povestirii. Rasul eliberator al barbatilor la vederea mistretului celui batran, in final, are semnificatia unui exorcism implinit ritualic intr-o scena de defulare colectiva, aproape dementiala. Cadrul este mitic, de inceput sau de sfarsit de lume, insa tragedia traita de eroii nuvelei este profund umana, fara echivoc. Scrisa intr-un alt registru epic, Dropia, de buna seama o capodopera, se situeaza mai aproape de formula invocata a realismului magic. De asta data, atmosfera de iesire din timp este provocata prin suprapunerea de marturii vagi, ambigue, dar si prin regizarea abila a misterului, la limita dintre real si fantastic. Sub vraja intunericului noptii se intersecteaza cel putin doua serii de intamplari povestite de acelasi personaj, Miron. in felul acesta, povestirea-rama, la timpul prezent, adica "povestirea fermecata" si "impatimita de ea insasi isi afla cel mai pasionat mester" (
C. Regman). Este, totodata, un caz de instrumentare prin vis a unei situatii de magie colectiva, cu tendinta expresa de ambiguizare: aventura lui Miron cu Victoria, dintr-un alt timp, constituie o a doua povestire fantastica, inserata in nuvela, in scenariul ei "realist". Atmosfera enigmatica si tensionata e intretinuta de invazia unor semne ale fortelor nevazute, dar acut percepute, care asalteaza de peste tot cadrul epic constituit. Pretextul e o calatorie pe timp de noapte, de parca tot satul s-ar muta undeva, spre un loc misterios numit "la dropie". Cheia simbolului se lasa totusi descifrata pana la urma: pasarea salbatica descrisa in poeme, cu sugestii de magie erotica, o desemneaza nu mai putin pe sotia unui taran din imprejurimi, de care fusese indragostit in tinerete si Miron. in Satul de lut au fost identificate unele elemente expresioniste, insa dominant e procedeul intertextualitatii, generator de fantastic si de ambiguitate. Cel pe care-1 cautau vizitatorii, de regula nocturni, in satul F., nu mai exista de mult. Tema razboiului e absorbita ingenios in scenariul simbolic al unei lumi in agonie, ce poate fi resuscitata numai prin actul artistic sacrificial.
Autorul poemului simfonic, avand acelasi titlu ca povestirea, este ucis in timpul bombardamentului efectuat asupra garii din campul potopit de seceta si razboi. Celelalte nuvele, indeosebi Vara si viscol, Masa cu oglinzi si Vieti provizorii (I - Clopotul lui Polider, II - Palaria de pai, III - Ploaia si biserica pe roate), toate de structura epica secventiala, au deschidere spre roman. La fel, eseurile morale si prozele epistolare din Scrisori provinciale (1976), opera de rafinament stilistic, care aduna pagini mai noi si mai vechi, unele rescrise, din publicistica de tenta culturala a lui BANULESCU Interesante sunt cele doua nuvele fantastice, desi oarecum livresti, Un viscol de altadata si Un alt colonel Chabert. Ultima trateaza un caz de pierdere a identitatii, pe masura ce fiecare, povestitor si personaj deopotriva, isi cauta o alta identitate, esentiala sau spirituala. Mai exact, e vorba de " un om care-sipierde locul si timpul existentei". Autorul vrea sa demonstreze cum "printr-o idee balzaciana, in speta ideea-chabert, se poate construi un personaj gogo-lian", dar toti eroii sufera de boala identitatii proprii. Fictiunea provoaca realitatea, inghetand-o la o anumita temperatura livresca, de indiscutabil rafinament lingvistic si narativ. Ca un preludiu la roman, alaturi de multe alte elemente de geneza raspandite si in celelalte texte, apar Doamna Serafis, topometristul, insa si Drahma si Assaria, personaje cu nume de monezi antice, devenite apoi Fibula si Guldena in paginile Cartii Milionarului. Aceasta promitea sa fie Cartea unica, de virtualitate epica infinita, ordonand totusi cu rigoare marturii si evocari invaluite "in abur de poveste sacra" despre umanitatea grotesc-tragica a unei lumi in asteptarea sfarsitului. Cartea de la Metopolis (1977) este numai o introducere in aceasta vasta epopee de simboluri si esente epice cu aspect marturisit de "feerie bizantina". Cum s-a spus, se instaureaza acum in proza lui BANULESCU domnia imaginarului, fictiunii: o metafora desfasurata pe cateva sute de pagini. Nevoia de legenda si mister se manifesta in complicarea labirintica a naratiunii, pe masura ce inainteaza epic, proiectata "intr-o lume a lunecusurilor de spirit si de caracter, unde artificiul e mai pretios si mai gustat decat realitatea". Cartea este a Milionarului, personaj cunoscut inca din nuvele (ca si Constantin Pierdutul, Andrei Mortu, Viata Amarata, Bazacopol sau Havaet), dar povestitorii sunt mai multi. Milionarul insusi reproduce adesea din comentariile si reflectiile Topometristului sau citeaza poeme si texte atribuite altora. Timpul naratiunii, de fapt al naratiunilor, nu este nici el liniar, ci, mai degraba, reversibil si circular, cu intersectari, uneori greu de urmarit, intre prezent, trecut si viitor. Ambitia Milionarului e de a se situa mereu la "scara unu pe unu" a vietii, intr-o harta completa a destinelor tuturor eroilor sai, reali sau posibili. Evident, intre acestia nu sunt relatii obisnuite, ci relatii de destin. Cartea insasi are semnificatia unui destin. Ritmul e mai precipitat si abrupt la inceput, cand naratorul este mai mult cu gandul la ce va fi si la ce se va intampla, pentru a se mai domoli apoi, tradand voluptatea secreta a povestirii lente, in marile episoade ale romanului:"Iapa-Rosie si intaia zapada", "Nefericirea Regilor" cu insolitul Constantin Pierdutul I-ul din Insula Cailor; "Vedere spre Cetatea de Lana" dominata de croitorul-demiurg Polider, cel care stie masura fizica si morala a tuturor clientilor sai; "Pacatele lumii" cu Femeia-paracliser si numerosii ei copii. Ultimul capitol, cel mai intins, imbina modalitati textuale diversificate, intr-o maniera moderna, sincretica a scriiturii: proiectul dramaturgie al numitei "feerii bizantine", care trebuie sa incheie serbarile metopolisiene de toamna, mesajele epistolare trimise de Filip-Lascareanu Teologul, Zoe Lucescu si Fibula, cu comentariile amanuntite ale Generalului Marosin, producand noi revelatii etc. In substanta naratiunii sunt topite si unele detalii si elemente din povestirea mai veche Casa cu ecouri tarzii. Este o capcana intinsa de narator pentru a da iluzia inaintarii si ratacirii in necunoscut, pornind insa de la aspecte familiare, lipsite initial de teroarea misterului. De unde abundenta numeroaselor paranteze si divagatii cu efect bine calculat: procedeu prin care tine strans sub control itele, oricat de complicate ale povestirii, cu derivatiile ei ascunse si cu tendinta neostoita de proliferare, dar si de prelungire in superstitie si mister. Desi se plange ca are "mai putin timp pentru lucrurile intamplate o data sau de mai multe ori", tocmai acestea sunt reluate la nesfarsit, mereu din alte unghiuri de vedere. Cu toate acestea, efortul este clar unul de esentializare. Pe masura ce trec in legenda (si metopolisienii au un "gust ascutit pentru legende"), eroii incremenesc brusc in propria lor virtualitate de natura emblematica. Ei traiesc, intr-un fel sau altul, misterul "timpului oprit", al timpului inghetat la o anumita temperatura livresca, alta decat a timpului biografic si istoric. Daca la BANULESCU "realitatea prozei este fictiunea", cu atat mai mult realitatea fictiunii este legenda insasi infruntand si supunand realul, prin reducerea la prototipuri. Faptul aminteste intrucatva de teoria timpului concentrat, feeric, facuta de un personaj al lui M. Eli-ade in romanul
Noaptea de Sanziene. Din amintirile eroilor sai, Milionarul face un imperiu fascinant al fictiunii vrajite de propria stralucire. Acesteia ii corespunde nu mai putin o geografie fabuloasa, un spatiu cosmopolit cu prelungiri in Orient, dar si in Occident, in Viena lui Filip-Teologul-Umilitul si al Wandei Walberg; un spatiu plin de vestigii antice ramase de la vechii greci, iar apoi de la romani si de la bizantinii care au stapanit acele locuri. Pana si numele orasului Metopolis evoca placile de marmura rosie cu basoreliefuri bizantine, incarnand indelebila imagine escatologica de oras care isi asteapta sfarsitul inevitabil ("Oras al metopelor rosii, oras hranit cu apusuri, / Aici isi cioplea Bizantul pietrele imperiale de mormant"). Toata simbolistica rafinata a romanului figureaza livresc o ipostaza crepusculara a "bizantinismului", in sens literar si existential. Nu lipseste nici obsesia originarului atemporal, insa caracteristica este ideea de "inceput al sfarsitului" cu valoare paradigmatica. Cele doua planuri sunt inseparabile. intreaga topografie imaginata, acut si fastuos, in acelasi timp, de B., pare una a intemeierii, dar si a degradarii inexorabile, a prelungirii eclectice a unei lumi ce-si devine siesi copie (cum spunea N. Iorga despre Bizant) sau "pur ecou intarziat". Este o lume primitiva aproape, invadata de energii acaparatoare balzaciene (Glad, lapa-Rosie, Bazacopol, Havaet si ceilalti negustori care fac "negotul cu ani" dupa exemplul gogolian) si totusi o lume bantuita de anacronisme, ce supravietuiesc numai in legenda si mit. Aceasta "realitate de gradul al doilea", adica de succesiune si substituire, indreptateste identificarea in framantata cronica metopolisiana a unei suverane "Figuri a descendentei: un fel de Meta-polis" (Monica Spiridon). Demiurgi si intemeietori adevarati sunt Poli-der si Filip-Teologul, care nu apare direct in roman, sau chiar Generalul Marosin, care, la sfarsit, lasa un fel de testament, la o confesiune de taina cu Milionarul, incercand sa aduca - argutios - legenda pe terenul realului. De fapt, in spatele tuturor personajelor se ascund modele si prototipuri, dar acestea se degradeaza pana la grotesc, la fel ca si intemeietorii autentici, in seria de "succesori" si imitatori sau chiar printr-o ciudata distorsionare si fracturare a propriei lor identitati. Sfarsitul lui Filip-Teo-logul-Umilitul e, cum s-a spus, de-a dreptul burlesc, dupa ce i se substituisera un succesor autentic, Filip Apostatul, un nepot de-al sau tot dicomesian, dar si un impostor abil ca Emil Havaet, protagonistul "falsului exact". Un destin asemanator au Fibula si Constantin Pierdutul I-ul, un Robinson descins in utopica Insula a Cailor si in care, de mic, se trezeste poezia matematicii. Chiar pseudogeneralul Glad, care intrase atat de promitator pe scena cronicii metopolisiene, insotit de fabuloasa lui roata, decade treptat: nu-si onoreaza porecla, un supranume de fapt, de "General". Cel mai enigmatic ramane Milionarul, autorul fictiv al romanului, proprietarul unic al fictiunilor care alcatuiesc cronica metopolisiana, dar care deja se intersecteaza, pana la indistinctie, cu cronica Dicomesiei, spatiul resuscitat mitic al Campiei eterne, si cu cronica orasului Mavro-cordat, o alta ipostaza crepusculara a aceleiasi lumi si umanitati imaginare. Milionarul are vocatia si fantezia colportajului, dar mai ales stie sa asculte si sa priveasca, sa patrunda dincolo de aparente, pentru a le da acestora o consistenta de parabola si simbol. Coborand de sus, de pe platourile sale, cu drezina, este cel mai constient de iminenta prabusire lenta (o prabusire in sine sub povara propriei legende de fast si stralucire) a Metopolisului. Descinderile sale in oras sunt rare si, de fiecare data, insotite de mari revelatii. E preocupat in sinea lui de un teribil secret cu privire la soarta orasului si a metopolisie-nilor. in realitate, secretul Milionarului este chiar el insusi. Niciodata nu se dezvaluie total, dar nici nu cade fermecat sub vraja povestirii: mereu se tine deoparte, isi ia masuri de distantare (prin acele repetate paranteze). Ultimele pagini, provocate de scrisoarea lui Filip-Teologul, dar si de subtila interpretare pe care i-o da Generalul Marosin, pot fi lecturate si ca o "alegorie a creatiei in genere", eventual ca o pledoarie pentru un anumit mod de a scrie si de a intelege, unul ascuns, aluziv si inselator. "in Bizant au fost doua feluri de lucruri: Care erau si care nu erau ", cuvinte rostite de unul din personaje si care fac trimitere la o lume dubla, in care s-ar putea identifica la tot pasul o teatralitate latenta. Faptul se reflecta si in ambiguitatea stilistica a romanului, in care efectul de irealitate nu estompeaza impresia de real si de autenticitate literara. La un moment dat, critica a detectat unele conotatii superior ironice in roman: roata, sub semnul careia incepe romanul, este si un simbol al instalarii in civilizatie (
C. Ungureanu). "Testamentul" lui Marosin vrea sa restituie tocmai acest registru, mai acut si vehement, pe langa cel sarbatoresc, quasi-manierist, al unei scriituri indelung elaborate. Toate alegatiile de excesiva precautiune hermeneutica ale aceluiasi personaj (singurul martor autentic si de anvergura din roman) pot fi luate, pur si simplu, ca un exercitiu voit de luciditate. Ideea este de a iesi de sub puterea legendei si, oarecum, chiar de sub puterea fermecator-malefica a povestirii insesi, pentru a face posibil un nou inceput. Cronica metopolisiana si-a epuizat, pe moment, resursele narative, cu o vadita scadere de energie poetica spre final. De-acum, Cartea Dicomesiei poate sa treaca in prim-plan, dar continuarea nu va fi nici usoara, nici lipsita de ambiguitate. La urma urmei, s-ar putea sfarsi totul in acest punct, ce-i drept paralizant, dar care nu este un punct mort. Cartea unica banulesciana exista deja in datele ei substantiale, atingand o zona de mare rafinament literar si de incontestabila originalitate, ca ipostaza a feericului livresc. Raportat tot mai des la numeroase modele prestigioase, autohtone si universale, prozatorul pare de pe-acum clasicizat si pe deplin consacrat: un scriitor roman pentru premiul Nobel.
OPERA
Drum in campie, reportaje, Bucuresti, 1960; Colocvii. Artistul si epoca, in colab. cu I. Purcaru, Bucuresti, 1964; Iarna barbatilor, nuvele, Bucuresti, 1965 (ed. II, 1966; ed. revazuta si adaugita, 1971; ed. definitiva, 1979; cu pref. si nota biobibliografica de G. Dimisianu, 1991); Cantece de campie, versuri, Bucuresti, 1968 (ed. II, Addenda la Iarna barbatilor, 1979); Dunarea, Bucuresti, 1969; Scrisori provinciale, Bucuresti, 1976; Cartea Milionarului, I Cartea de la Metopolis, Bucuresti, 1977; Cartea de la Metopolis, Bucuresti, 1995; Un regat imaginar, nuvele si povestiri, Bucuresti, 1997.
REFERINTE CRITICE
G. Dimisianu, Prozatori de azi, 1970;
Perpessicius, Lecturi intermitente, 1971; L. Raicu, Structuri literare, 1973; E. Simion, Scriitori , I; S.
P. Dan, Proza fantastica romaneasca, 1975;
N. Balota, Universul prozei, 1976;
I. Vlad, Povestirea, 1976; G. Dimisianu, Noua prozatori, 1977; C. Regman, Explorari in actualitatea imediata, 1978; R. G. Teposu, in Romania literara, nr. 40, 1980; P. Dugneanu, in Luceafarul, nr. 31, 1982; I. BANULESCU Lefter, in Echinox, nr. 5-7, 1982;
I. Vartic, Modelul si oglinda, 1982;
N. Manolescu, Arca lui Noe, III, 1983; M. D. Gheorghiu, Reflexe conditionate, 1983; R. G. Teposu, Viata si opiniile personajelor, 1983; I. Vlad, Lectura romanului, 1983; Val Condurache, Portret al criticului in tinerete, 1984; L. Raicu, Fragmente de timp, 1984; Alex. Stefanescu, Dialog in biblioteca, 1984; Monica Pillat, Iesirea din contur, 1985;
A. Sasu -
Mariana Vartic, Romanul romanesc in interviuri, I;
M. Sorescu, Usor cu pianul pe scari, 1985; C. Ungureanu, Proza ; G. Dimisianu, Subiecte, 1987; I. Holban, Profiluri epice contemporane, 1987; Alex. Stefanescu, Prim-plan, 1987; Ov. Ghidirmic, Proza romaneasca si vocatia originalitatii, 1988; Ov. S. Crohmalniceanu, Al doilea suflu, 1989; Monica Spiri-don, Melancolia descendentei, 1989;
I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994;
Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 42, 1996; I. Adam, Inelele lui Saturn, 1998; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 22, 1998; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 21, 1998; Monica Spiridon, in Luceafarul, nr. 21, 1998.