n. ian. 1830, Bucuresti - m. [21 (?)] 27 nov. 1887, Bucuresti.
Folclorist si povestitor.
Fiul frizerului Gheorghe Ispirescu si al Elenei, de origine transilvaneana.
Autodidact, a invatat cu dascalul de la biserica Udricani si cateva clase la scoala dascalului S. Lupescu de la biserica Olteni (din 1840). invata apoi psaltichie la biserica Domnita Balasa si, intre 1844 si 1848, intra ucenic in tipografia Carcalechi. Tipograf din 1854 (tipografia Copainig); in 1858 este culegator in tipografia ziarului Nationalul; intre 1860 si 1863, asociat cu directorul acestui ziar (V. Boerescu); lucreaza apoi in tipografia ziarului Romanul (1863-1864), iar in mai 1867 infiinteaza (cu Franz Gobl si Scarlat Walter) Tipografia Lucratorilor Asociati; in 1867 este director al Tipografiei Statului; in 1868 infiinteaza, cu P. Gorjan, C. P. Conduratu si ISPIRESCU Buznea, Tipografia Laboratorilor Romani, devenita (din 1877) Tipografia Soc. Academice Romane, al carei singur proprietar ramane in 1879. In 1862 incepe sa publice in Taranul roman, indemnat de ISPIRESCU
Ionescu de la Brad si mai ales de
N. Filimon (care, de altminteri, il precedase in strangerea si prelucrarea basmelor populare). Colaboreaza ulterior la Columna lui Traian, Convorbiri literare, Familia, Revista literara, Revista pentru istorie, arheologie si filologie. Romania libera, Revista Societatii ?Tinerimea romana", Analele literare, Dorobantul, Tribuna. Debuteaza editorial cu Legende sau basmele romanilor. Ghicitori si proverburi (1872; ed. III, pref. de V. Alec-sandri), urmate de Snoave sau povesti populare, (I-II, 1873-1874), Din povestile uncliiasului sfatos (1879, pref. de Al. Odobescu), Pilde si ghicitori (1880), Basme, snoave si glume (1883), Povesti morale (1886) s. a. Povestitor de exceptional talent mai mult decat folclorist, ISPIRESCU joaca in literatura noastra rolul unor
Grimm sau Perrault.
in pofida marelui succes pe care l-au avut basmele sale inca de la aparitie, statutul de scriitor al lui ISPIRESCU este si astazi ambiguu; desi Delavrancea incercase, curand dupa disparitia povestitorului, sa demonstreze cai. ?nu este un culegator[], ci un adevarat creator", insistand asupra plasticitatii deosebite a limbii sale, curatata de orice trasaturi dialectale, rar s-a vazut in el altceva decat un fericit prelucrator al unor texte populare, asupra studiosilor actionand, probabil, si inhibitia domeniului presupus infantil pe careil acoperea acest gen. Prezentandu-se singur drept un culegator de povesti (?adunate din gura poporului"), ISPIRESCU este totusi mai mult decat un folclorist, desi meritele sale in domeniul respectiv sunt incontestabile; opera sa poate fi, desigur, privita ca o culegere de texte populare, si analizata deci cu mijloace specifice, insa, pe de alta parte, ea reprezinta o elaborare personala a autorului, cu toate implicatiile pe care actul acesta le presupune. Marturiile privind felul sau de a lucra sunt categorice, venind din partea unor persoane care l-au cunoscut bine, Jarnik de pilda, care ne spune ca ?insemna pe hartie mersul actiunii, dupa aceea se aseza la masa si tesatura asta o imbraca, dupa cum era deprins, in limba sa impestritata cu multe locutiuni populare, cu multe expresiuni metaforice". Izbitor este, intr-adevar, caracterul elaborat al limbii povestilor sale, care nu este ?autentica", asa cum credea Hasdeu, ci rezultatul unui proces de stilizare si selectie, reelaborat din elemente reale ale limbii populare, distribuite conform unei intentionalitati care tradeaza artistul. Predilectia limbajului popular pentru expresii gnomice, proverbe si zicatori este supralicitata de povestitor, tinzand sa devina nu o cale de apropiere a relatarii de universul curent al vietii obisnuite, ci o marca a distantarii de el. Vorbirea apodictica a personajelor, colorata de proverbe, exclamatii, expresii familiare, este o marca a autonomiei lor fata de realitatea imediata, de care povestitorul este constient si pe care uneori el o intareste prin efecte parodice; caci folosirea unor termeni comuni, aproape triviali, de personajele cele mai idealizate in general in basme (cand imparatul isi trimite fata sa vada ?de coada maturii si de zarzavaturile de la bucatarie" sau cand ii spune chiar eroinei, prea juna, ca nu stie ?nici cum se mananca mamaliga"), nu este rezultatul transpunerii in basm a limbajului ?obisnuit", ci al exprimarii unei distante fata de o conventie acceptata cu umor. Cele mai multe dintre aceste expresii si proverbe sunt introduse intr-un aparteu adresat cititorului: ?Vorba aluia, in pofida capsunilor, mancau foile", ?vezi ca nu toate mustele fac miere", cutare ciobanas tacu pentru ca ?stia ca cine tace, merge in pace", altul nu se da batut ?cu credinta ca cine cauta trebuie sa gaseasca", ?calul stia caci nu era el nazdravan de florile marului" s.c.l. Acest dialog confidential cu cititorul stabileste un raport de complicitate, care ii separa net pe amandoi de intamplarile extraordinare ale povestii, fiind o captatio care presupune ca punct de plecare al viziunii constiinta disjunctiei dintre real si ireal, adica a domeniului artei. Dialogul implicit este un element retoric caracteristic povestirilor lui I., destinat sa materializeze acea distanta de planul fabulos al basmului, care este inainte de orice expresia unei distante temporale, basmul fiind localizat intr-un timp revolut si ireversibil, ceea ce face posibila nu numai comentarea sa, dar si prevenirea unor episoade prin accente dramatice, anuntand, de fapt, urmarea: ?incepu a se sui pe munte, dara asi! unde era pomana aia, ca sa se poata urca?" sau ?cand, ce sa vezi d-ta?" etc. Autenticitatea povestilor lui ISPIRESCU nu este deci o autenticitate folclorica, pastrand inalte-rate trasaturile universului popular - credinte, limbaj, arta a constructiei - ci una de natura tipologica, artistica, personajele fiind coerente cu propriul lor univers. Si lingvistic, prin destul de numeroase neologisme (a planisi, paradie, intreprindere, pledoarie, capital etc), si tematic (prin utilizarea unor motive imprumutate din literatura culta, de la Homer la
Alexandre Dumas), aceste povestiri nu exprima litera folclorului, ci spiritul sau, capacitatea de a dezvolta creator vechi teme potrivit unei viziuni moderne, insesi situatiile discret parodice mentionate fiind consecinta fireasca a erodarii unor procedee ?clasice". In acelasi sens se manifesta si tendinta fireasca de a diferentia psihologic diferitele personaje ale povestirilor, care nu se disting numai prin calitati superlative (cutare Fat-Frumos e cam nepriceput si il invata calul sau ce sa faca, altul, cam molatec si visator, ?misca si el picioarele alene numai sa zica ca umbla") ceea ce atrage incorporarea unor elemente descriptive legate de stari sufletesti, sentimente, impresii, adica rudimente de analiza comportamentala care imbogatesc relatarea cu mici episoade nuvelistice, prea putin legate de firul epic traditional, dar concurand la conturarea unui profil mai individualizat al eroilor. Latitudinea de a interpreta astfel tipurile traditionale, ca si dialogul permanent cu cititorul sunt elemente intentionale ale detasarii de poveste, nu ale integrarii in ea; in pofida trasaturilor familiare pe care le au zmeii si imparatii, a decorului domestic si a obiceiurilor lor comune, intamplarile extraordinare ale basmelor raman cantonate intr-o lume a fictiunii, care nu se confunda nici un moment cu cea a realitatii. Toate aceste trasaturi configureaza o atmosfera specifica, compusa din elemente selectate potrivit unei idei foarte precise despre structura basmului si functia sa. Basmul este astfel o conventie, proiectie intr-un plan utopic a unui conflict moral, in care povestitorul ii propune cititorului nu o epica noua (in acest sens el ramane un ?culegator", indatorat informatorilor sai), ci o perspectiva noua, transformand intamplarile sale in spectacol; implicand cititorul in regizarea acestei reprezentatii si nu in substanta ei, autorul emancipeaza de fapt basmul de conditia sa originar didactica. De aceea, autorul nu poate fi considerat ca un produs fidel al traditiei folclorice, ci ca incepatorul altei traditii, creatorul unui stil, artist autentic care aseaza in tipare noi un material ramas pana atunci, din acest punct de vedere, amorf. Ca aceasta viziune (care apare inca din primele texte publicate in 1862, in Taranul roman, urmand exemplul lui N. Filimon) este principala explicatie a succesului basmelor sale, o arata si faptul ca celelalte culegeri ale lui, de snoave si glume, sau povestirile istorice, in genul pe care il va incerca apoi Cosbuc, nu s-au bucurat nici pe departe de audienta primelor. De la ISPIRESCU a ramas si un Jurnal scris intre 1865 si 1870, unde scurtele note asupra evenimentelor contemporane sunt mai mult un pretext pentru ample rememorari ale unei vieti de mari privatiuni si de munca incrancenata; in pofida materiei autobiografice aproape gorkiene, tonul este obiectiv, abia colorat de amaraciunea neimplinirii, iar perspectiva este a unui moralist, care judeca faptele in categorii eterne. Versurile din tinerete, din care Jurnalul reproduce un numar considerabil, sunt un simplu reflex al lecturilor romantice de a doua mana.
OPERA
Legende sau basmele romanilor. Ghicitori si proverburi, I-II, adunate din gura poporului, scrise si date la lumina de ~, pref. de B. P. Hasdeu, Bucuresti, 1872-1876; Snoave sau povesti populare, adunate din gurile celor ce stiu multe, Bucuresti, 1873-1874 (ed. II, 1879); Ispravile si viata lui Miliai Viteazul, Bucuresti, 1877 (alte ed., 1908, pref. de Al. Odobescu; 1939, ed. si pref. de D. Ciurezu); Din povestile unchiasului sfatos. Basme paganesti intocmite de ~, cu o precuvantare de Al. ISPIRESCU Odobescu, I, Bucuresti, 1879; II, pref. de St. O. Iosif, Bucuresti, 1907 (ed. V, 1942); Pilde si ghicitori, adunate de ~, Bucuresti, 1880; Legende sau basmele romanilor adunate din gura poporului de ~, Bucuresti, 1881 (alte ed.: 1881, pref. de
V. Alecsandri; 1882; 1901; 1907, pref. de B. Delavrancea; I-II, 1908, ed. ilustrata de V. Rola Piekarski; I-III, studiu introductiv de E. Lovi-nescu, 1929; 1932, ed. comentata de
N. Cartojan; 1933, ed. comentata de G. Gerota; I-II, 1936, pref. de ISPIRESCU Iordan; 1940, ed. si pref. de C. Fierascu; 1943, ed. comentata de N. Mihaescu; 1968, ed. de Aristita Avramescu, pref. de ISPIRESCU Iordan; 1989, pref. de N. Constantinescu); Basme, snoave si glume, adunate din gura poporului, Craiova, 1883; Jucarii si jocuri de copii, adunate de ~, Sibiu, 1885; Povesti morale adunate din gura poporului de ~, Bucuresti, 1886; Istoria lui Stefan Voda cel Mare si cel Bun, Bucuresti, 1908 (ed. noua, 1921); La Rosiorii de Vede, Bucuresti, 1924; Snoave, cu un studiu si note de C. Fierascu, Bucuresti, 1934; Povesti despre Vlad Voda Tepes, Cernauti, 1936 (ed. II, 1942); Bucati alese, I-II, ed. ilustrata cu studii si explicari, ingrijita de Paul ISPIRESCU Papadopol, I-II, Bucuresti, 1937; Basmele romanilor, ed. si introducere de Gh. Cardas, Bucuresti, 1939; Basme, precuvantare de E. Camilar, Bucuresti, 1959; Basme, legende, snoave, ed. ingrijita de
R. Albala, pref. de C. Barbulescu, Bucuresti, 1960 (ed. II, 1966); Praslea cel Voinic si merele de aur, pref. de ISPIRESCU Stavarus, Bucuresti, 1962 (ed. noua, 1964); Opere, I-II, ed. ingrijita, note si variante, glosar si bibliografie de Artistita Avramescu, studiu introductiv de C. Barbulescu, Bucuresti, 1969-1971; Lupul parcalab. Snoave si zicatori populare, ed. ingrijita de Aristita Avramescu, pref. de A. Fochi, Bucuresti, 1970; Pasarea maiastra. Povesti alese din Legende sau basmele romanilor, pref. de ISPIRESCU Roman, Bucuresti, 1974; Fata saracului cea isteata. Chisinau, 1992;
Greuceanu si alte povestiri. Ploiesti, 1992; Praslea cel Voinic si merele de aur, Ploiesti, 1992; Tinerete fara batranete, ed. si pref. de V. Ene, Galati, 1993; Aleodor imparat, Bucuresti, 1993; Legende sau basmele romanilor, ed. si pref. de T. Vargolici, Bucuresti, 1994; Legende sau basmele romanilor, ed. ingrijita, note si comentarii de Aristita Avramescu, pref. de N. Constantinescu, Bucuresti, 1997; Basme, Bucuresti, 1998.
REFERINTE CRITICE
B. Delavrancea, Opere, V, 1969; Al. ISPIRESCU Odobescu,
Petre Ispirescu, 1887; D. Littman, in Studii si cercetari de istorie literara si folclor, IV, 1955; Ov. Barlea, Istoria folcloristicii romanesti, 1974;
E. Todoran, in Dacoromania, VI, 1981-1982; Aura Matei Savulescu, Utopia nemuririi, 1984;
M. Anghelescu, Introducere in opera lui Petre Ispirescu, 1987.