Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Maitreyi - CAPITOLUL 4 de Mircea ELIADE




Ma desteptam in fiecare dimineata cu o noua mirare. Patul meu de campanie se afla chiar linga usa, si cele dintii priviri descopereau o incapere ciudata, cu fereastra inalta si zabrelita, peretii vopsiti in verde, un vast fotoliu de paie si doua taburete, alaturi de o masa de lucru, citeva litotipii bengalice, batute in tinte de partea dreapta a bibliotecii.
Imi trebuiau citeva minute ca sa-mi amintesc unde ma aflu, sa inteleg acele zgomote surde care veneau de afara, pe fereastra deschisa, sau de pe coridor, prin usa lata, pe care o inchideam noaptea cu o bara de lemn. Dedeam la o parte invelitoarea spumoasa care atirna deasupra patului si plecam sa ma spal in curte, intr-o cabina de tabla care acoperea cada de ciment, in care servitorii turnau de cu seara citeva duzini de galeti cu apa. Era un ceremonial nou si reconfortant dusul acesta improvizat in mijlocul curtii.
Scoteam apa cu o cana si o zvirleam pe trup, tremurind tot, caci era iarna si curtea pietruita. Dar eram mindru de curajul acesta al meu; ceilalti aduceau cu ei si cite o galeata cu apa calda si, cind au aflat ca imi iau intotdeauna dusul rece, nu si-au putut ascunde mirarea si admiratia. Giteva zile, toata casa n-a vorbit decit despre baia mea de dimineata, fara apa calda. Asteptam sa-mi spuna ceva si Maitreyi, pe care o intilneam devreme de tot, la ceai, intr-o sari alba, simpla, si cu picioarele goale. Si intr-o zi mi-a spus (primele ei cuvinte neoficialE):
― In tara dumneavoastra trebuie sa fie foarte frig. De aceea sunteti albi
A pronuntat cuvintul "alb" cu oarecare invidie si melancolie, uitindu-si fara voie citeva clipe mai mult privirea pe bratul meu, asa cum se rezemase de masa, jumatate goi in bluza de lucru. Am fost si surprins, si incintat ghicind invidia aceasta, dar zadarnic incercam sa continuu conversatia. Maitreyi si-a sfirsit ceaiul ascultindu-ne, pe mine si pe inginer, si aprobindu-ma de cite ori o intrebam direct.
Nu vorbeam aproape niciodata impreuna. O zaream tre-cind pe coridor, o auzeam cintind, stiam de ea ca isi petrece o buna parte din zi inchisa in odaie sau pe terasa si ma inciuda grozav fiinta aceasta atit de aproape de mine si totusi atit de streina. Mi se parea, de altfel, ca eram tot timpul observat, nu din cine stie ce banuiala, ci pentru ca se temeau toti sa nu fiu stingherit in noua mea locuinta. Cind ramineam singur, rizind de tot ceea ce imi aparea straniu si neinteles, primeam la fiecare ceas prajituri si fructe, ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curatite. Mi le aducea un servitor, cu bustul descoperit si paros, singurul cu care puteam schimba citeva cuvinte in hindusthani. Il observasem cum priveste lacom lucrurile mele, asa cum sta turceste linga usa si ma sorbea din ochi, neindurindu-se sa plece, intrebindu-ma daca patul e destul de bun, daca invelitoarea ma apara bine de tintari. daca imi place laptele crud, daca am frati si surori, daca mi-e dor de tara, si stiam ca intr-o camera de sus il asteapta d-na Sen si celelalte femei (pe care nu le cunoscuseM), si lor le va repeta cuvint cu cuvint tot ceea ce vorbisem.


Maitreyi mi se parea mindra si dispretuitoare. Adesea, la masa, ii surprindeam un zimbet distant si putin rautacios. Pleca intotdeauna mai devreme, ca sa manince pan, si cum trecea intr-o odaie vecina incepea sa rida si sa vorbeasca Bengali. Cu mine nu vorbea niciodata cind ne aflam mai multi laolalta; iar daca o intilneam singura, nu indrazneam eu. Mi-era teama sa nu calc vreo regula din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtari indiene. De aceea ma prefaceam adeseori ca n-o vad si ma retrageam in odaia mea. Ma intrebam citeodata ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atit de schimbatoare a fetei (caci erau zile cind se uritea si zile cind era frumoasa de nu ma puteam satura privind-O). Ma intrebam, mai ales, daca e stupida ca toate celelalte fete sau daca e, intr-adevar, simpla ca o primitiva, asa cum imi inchipuiam eu ca sunt indienele. Si apoi, ca sa nu ma las furat de ginduri inutile, scuturam cenusa pipei si ma reintorceam in lectura. Biblioteca inginerului ocupa doua odai la parter, si in fiecare zi aduceam pe masa mea alte carti.
O data ― trecusera numai citeva saptamini de ia venirea mea in Bhowanipore ― mam intilnit cu Maitreyi in randa. O salutai aproape automat, impreunind palmele in dreptul fruntii, caci nu stiu de ce mi se parea stupid sa ridic cascheta coloniala in fata unei indiene (poate credeam ca as putea-o jicni cu un salut strein rasei ei; sau poate o salutam asa ca sa-i capat incredereA).
― Cine v-a invatat salutul nostru? intreba ea, zimbindu-mi neasteptat de prieteneste.
― D-ta. (Imi amintii scena, penibila, a intilnirii din masina.)
Ma privi o clipa, figura i se descompuse de o frica aproape carnala, buza ii tremura si fugi pe coridor, fara sa-mi spuna un alt cuvint. Intrai in camera stinjenit. Ma hotarii sa-i spui inginerului toate acestea, sa-i marturisesc cit de incurcat sunt, sa-i cer sa ma invete ceva.
La citeva zile dupa aceea, cind eu ma intorsesem de in birou si stateam trintit pe pat, obosit, fara ginduri, Maitreyi a batut la usa mea.
― Va rog sa-mi spuneti cind se intoarce tata, vorbi ea, rezemindu-se intimidata de usa.
Sarii in sus zapacit (marturisesc ca nu stiam cum sa ma port cu fata aceastA) si-i spusei tot ce stiam, in mai multe cuvinte decit ar fi fost nevoie si fara sa indraznesc s-o poftesc inlauntru, sa sada.
― Mama m-a trimis sa va intreb, adauga ea, timida, tintuindu-si totusi privirile in ochii mei. Nu va distrati destul in casa noastra si de aceea ramineti ceasuri intregi singur aici in odaie. Mama spune ca, daca lucrati dupa spusul soarelui, va imbolnaviti.
― Ce-as putea face altceva? o intreb.
― Daca vreti, vorbiti cu mine Sau va plimbati.
― Nu mai am prieteni, ii spun sincer, apropiindu-ma de usa, nu mai am la cine sa ma duc. Ma plimb destul cind ma intorc de la lucru.
― Va distrati mult mai bine acolo, in Wellesley Street, vorbi ea, zimbind. Apoi, parca si-ar fi amintit ceva, se in-drepta catre veranda. Ma duc sa vad daca au venit scrisori.
Ramasei rezemat de usa, asteptind-o. Fredona un cintec fara melodie, asa cum auzeam serile, inainte de a adormi, din odaia ei. Stiam ca sus, cu ferestrele in in ulicioara ce strabate maidanul si cu o usa in balconul bine invesmintat in glicine cu floare rosie, se afla odaia ei. O auzeam cintind si certindu-si sora cea mica, o simteam vag cind iesea in balcon, si de acolo venea glasul scurt, de pasare surprinsa, cind raspundea la vreo chemare de jos: "Giacè!".
Se intoarse cu citeva scrisori si se opri in fata mea, in-cercind sa lege cheia de coltul sari-ei.
― Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mindra. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adaoga, putin intristata, privind numele pe plicuri.
― Cine sa va scrie?
― Oamenii. De ce mai e posta, daca nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i vad?
O privii fara sa inteleg. Ramase si ea, citeva clipe, gindindu-se speriata la ceva si inchizind ochii.
― Mi s-a parut c-am facut o greseala de gramatica, isi marturisi ea turburarea.
― N-a fost nici o greseala.
― Atunci de ce ma priveati asa?
― NU prea intelegeam. Cum sa va scris oameni necunoscuti?
― Nu se poate, nu e asa? Si tata spune aceiasi lucru. Tata spune ca sunteti foarte inteligent, e adevarat?
Zimbii prosteste si incercai sa fac o gluma, dar ea continua:
― Vreti sa vedeti terasa?
Acceptai cu bucurie, caci tinjeam sa ma tolanesc acolo, pe acoperisul casei, sa privesc in voie cerul, grupurile de cocotieri si gradina, sa vad de sus cartierul acesta numai parcuri si vile, in care ma rataceam la inceput aproape in fiecare zi.
― Pot veni asa cum sunt?
Ma privi mirata. Explicai:
― Sunt in pantofi de tennis, fara ciorapi, n-am guler, n-am haina.
Continua sa ma priveasca. Apoi intreba deodata, straniu de curioasa:
― La d-stra cum se suie lumea pe terasa?
― Noi n-avem terase.
― Deloc, deloc?
― Deloc.
― Trebuie sa iie trist. Cum vedeti, atunci, soarele?
― Pe strada, la cimp, cum se vede soarele.
Se gindi o clipa.
― De aceea sunteti albi. Sunteti foarte frumosi. Si eu as vrea sa fiu alba, nu se poate asta, nu e asa?
― Nu stiu, dar banuiesc ca nu. Pudra.
Avu o uitatura de dispret.
― Pudra se spala. D-stra v-ati pudrat cind erati mic?
― Nu, nimeni nu se pudreaza cind e mic
Ma privi fericita.
― Daca va pudrati, va imbolnaveati. Si Tolstoi spune asa.
Iarasi ma mirai, si o priveam probabil foarte amuzat, caci numaidecit deveni serioasa.
― Nu cunoasteti pe contele Lew Tolstoi (pronunta pe Lew in englezeste: LiU), marele scriitor rus? Scrie foarte frumos; si a fost bogat, dar la batrinete a lasat totul si s-a retras in padure; parca ar fi fost indian
Isi aduse aminte de terasa si ma pofti. Urcaram amin-doi scarile, eu putin intimidat, pentru ca trebuia sa trec prin fata odaiei femeilor, ea incercind sa vorbeasca tare, ca sa o auda maica-sa si ― cum mi-a marturisit in urma ― sa stie ca "ma distreaza". (Gazda mea nu dormise citeva nopti gindindu-se cit de greu imi va fi mie fara "distractii": fara muzica, fara prieteni, fara patefon.) Cind ajunsei sus, ma cuprinse deodata o nemarginita bucurie. Niciodata n-as fi ghicit cit de schimbata se vede lumea de pe acoperisul unei case, cit de linistita apare cetatea, cit de verde e cartierul nostru.
Treceam in fiecare zi pe linga arborii din Bhowanipore, dar niciodata n-as fi crezut ca sunt atit de multi. Ma rezemai de parapet si privii in jos, in curte. Imi amintii ziua cind am zarit-o pe Maitreyi trintita pe trepte si rizind. Mi se parea c-au trecut ani de-atunci.
Trecusera ani si de cind Maitreyi venise sa ma intrebe, fricoasa, la usa odaiei mele: "Va rog sa-mi spuneti cind se intoarce tata" N-o intelegeam; mi se parea ca e un copil, o primitiva. Ma atrageau vorbele ei, ma incintau gindirea ei incoherenta. naivitatile ei, si multa vreme, mai tirziu, mi-a placut sa ma consider om intreg alaturi de aceasta barbara.
― Sora mea nu vorbeste bine englezeste, imi spuse venind cu Chabù de mina, dar intelege totul. Va roaga sa-i spuneti o poveste Si mie imi plac povestile.
Ramasei iarasi sec si inert in fata fetelor astea, care se tineau de mina, sub cerul unui inceput de seara asa cum niciodata nu vazusem. Am avut o senzatie ciudata de vis, de decor schimbat intr-o clipita. Parca s-ar fi ridicat de undeva o cortina. Sau poate ma schimbasem eu; nu stiu.
― N-am mai citit de mult povesti, raspunsei dupa o destul de lunga pauza. Si apoi, mai e ceva: eu nu stiu sa povestesc. E un dar asta al povestilor. Nu-l are oricine.
Se intristara amindoua, atit de spontan si de sincer, incit ma simtii vinovat si incepui a ma gindi daca nu cumva tot imi mai aduc ceva aminte din toate povestile pe care le citisem in copilarie. Nu-mi venea nici una in minte. Ma simteam neghiob, si constiinta opacitatii mele ma paraliza. Trecui repede in revista: Perrault, Grimm, Andersen,
Lafcadio Hearn. Mi se pareau toate cunoscute. Mi se parea ca as fi ridicol sa le spun povestea Scufitei Rosii sau a principesei adormite, sau a comorii fermecate. As fi vrut sa stiu o poveste minunata, cu aventuri si complicatii multe, care sa-i placa si Maitreyiei.
Sa fie, in sfirsit, demna de un tinar inteligent si cetit; sa fie originala, impresionanta, simbolica. Si nu-mi trecea prin minte nici o astfel de poveste simbolica.
― Spune-mi o poveste cu un pom, vorbi Chabù, privindu-si sora ca sa inteleaga daca se exprimase bine.
Ma gindii ca as putea improviza ceva si incepui:
― A fost odata un pom si, la radacina pomului, se afla ascunsa o comoara. Un cavaler
― Ce e aia cavaler? intreba Chabù.
Sora-sa o lamuri in bengali, in timp ce eu incercam sa ghicesc ce am sa spun mai departe.
― Un cavaler visa intr-o noapte ca o zina ii arata locul comoarei. (Mi se paru atit de ridicol ceea ce spusesem, incit imi fu rusine sa privesc fetele si ma aplecai sa-mi innod sireturile pantofilor.) Cu ajutorul unei oglinzi fermecate, cavalerul gasi comoara. (Imi era peste putinta sa continuu. Mi se parea ca Maitreyi intelege jena mea. dar cind ridicai ochii, o vazui ca asculta foarte atenta si, aparent, foarte interesata de cele ce vor urma.)
Care ii fu insa mirarea, cind peste comoara descoperi un balaur viu, cu ochi de jaratec si gura de foc. (Rosii pronuntind ultimele cuvinte.) Atunci
― Dar pomul? intrerupse Chabù Ce-a zis pomul?
― Acela nu era un pom fermecat si n-avea darul vorbirii: asa ca n-a zis nimic.
― Dar de ce trebuie sa fie fermecat ca sa poata vorbi? intreba Chabù.


Ma simtii putin incurcat si-mi spusei in gind: panteism.
― In sfirsit, asa e povestea; nu toti pomii au suflet, numai cei fermecati.
Chabù vorbi ceva foarte aprins cu Maitreyi, si pentru intiia data regretai ca nu le inteleg deloc limba. Erau sunete dulci, italienesti, si vocale prelungite, parca dintr-un moment in altul ar fi trebuit sa se continue in cintec.
― Ce spune? ma adresai eu catre Maitreyi.
― Ma intreaba daca pomul ei are suflet. Eu i-am spus ca toti pomii au suflet.
― Dar are ea un pom al ei?
― Nu e chiar pom. E arbustul din curte, acela cu ramurile pe balustrada verandei.
Chabù ii da in fiecare zi de mincare: turta si prajituri, si firimituri din tot ce ma-ninca ea.
Eram fericit si-mi repetam in gind: panteism, panteism. Ma gindeam ce documente rare am eu in fata.
― Bine, Chabù, dar pomul nu maninca turte.
― Dar eu maninc! raspunse ea foarte mirata de observatia mea.
Mi se parea ca descoperirea aceasta nu trebuie pierduta, si, pretextand ca ma duc sa fumez o pipa, ma coborii in odaia mea. Inchisei usa cu bara si scrisei in jurnal: "Prima discutie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gindirii ei. Un copil care a cetit prea multe. Astazi, pe terasa, o intamplare penibila cu povestitul. Sunt incapabil sa spun povesti; probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent si naiv. Revelatia a fost Chabù, un suflet panteist. Nu face deosebire dintre sentimentele ei si ale obiectelor; de pilda, da turte unui pom, pentru ca ea maninca turte, desi stie ca pomul nu poate minca. Foarte interesant."
Dupa ce am insemnat in jurnal acele citeva linii, m-am intins pe pat si m-am lasat in voia gindurilor. Nu stiu ce indoieli m-au strabatut atunci, caci m-am ridicat dupa citeva minute, am redeschis jurnalul si ani adaugat: "Poate ma insel".
Seara am lucrat cu inginerul in biroul lui. Inainte de a ne desparti, isi rezema mina de umarul meu si-mi spuse:
― Sotia mea tine foarte mult la d-ta, Allan. Vreau sa te simti aici ca la d-ta acasa.
Poti circula in voie prin toate odaile. Noi nu suntem ortodocsi si nu avem gineceu. Daca ai nevoie de ceva, te rog spune-i sotiei mele sau Maitreyiei. Cred ca sunteti destul de buni prieteni
Intimplarile acestei zile ma ispiteau sa spun "da". Ii marturisii totusi dificultatile mele.
― Orice fata indiana se poarta asa cu un strein
Incepu apoi sa-mi povesteasca. O data, trebuind sa ia ceaiul la legatia italiana, consulul a voit sa ajute pe Maitreyi sa traverseze o curte interioara ― caci ploua si nu aveau decit o singura umbrela ― si i-a luat bratul. Atit a speriat-o pe Maitreyi gestul acesta al unui necunoscut, incit a rupt-o la fuga prin ploaie, a iesit in strada, a sarit in masina si nu s-a oprit din plins pina in Bhowanipore, dupa ce s-a repezit in bratele mamei. Si asta se intimplase numai cu un an inainte, cind Maitreyi avea aproape 15 ani si trecuse examenul de matriculatie la Universitate, si se pregatea pentru Bachelor of
Arts. Alta data, cind o familie europeana ii invitase in loja la opera si un tinar elegant incercase sa-i apuce mina, in intunerec, Maitreyi ii spuse la ureche, destul de tare ca sa auda vecinii: "Am sa te bat cu papucul peste gura!" Panica. Loja, in picioare. D-na X
"(numele ei este prea cunoscut in Calcutta pentru a-l putea mentiona aicI) a intervenit.
Discutii, explicatii, scuze.
― Am facut vreo greseala de gramatica? intreba Maitreyi.
Aceasta ma facu sa rid cu pofta, desi ma intrebam daca fata aceasta ascunde inocenta ori un perfect rafinament, cultivind humorul si amuzindu-se pe spinarea noastra. Gindul acesta imi venea mereu in minte de cite ori, in urma, o ascultam vorbind sau ii auzeam risul din celelalte odai.
― Nu stii ca Maitreyi scrie versuri? ma intreba, foarte mindru, inginerul.
― Imi inchipuiam numai, i-am raspuns:
Descoperirea aceasta mi-o facea oarecum antipatica.
Toate fetele scriu versuri, si toti copiii-minune. Intelegeam ca inginerul vrea sa-si scoata fata un soi de copil-minune, si aceasta ma dezgusta. De cite ori mai inainte imi spusese: "Maitreyi are geniu!", si in acele zile o priveam cu oarecare ciuda. Poate de aceea e atit de increzuta, reflectam eu.
― Scrie poeme filozofice, care ii plac foarte mult lui Tagore, adaoga, observindu-ma.
― Da? (Ma prefacui cit mai indiferent.)
Cind coboram scarile, o intilnii pe Maitreyi iesind din biblioteca.
― Nu stiam ca esti poeta, vorbii cu un ton pe care ii voiam ironic.
Se rosi si se rezema de zid. Incepea sa ma supere sensibilitatea aceasta bolnavicioasa.
― La urma urmelor, nu e nimic rau daca scrii versuri, adaogai. Totul e sa le scrii frumoase.
― De unde stiti ca nu sunt frumoase? ma intreba jucindu-se cu volumul pe care il adusese din biblioteca.
― Nu ma indoiesc. Ma intrebam numai ce poti sti d-ta din viata ca sa scrii poeme filozofice.
Se gindi o clipa, apoi incepu sa rida. Ridea tot mai sincer, apasindu-si bratele pe sini cu un gest ciudat de pudoare.
― De ce rizi?
Se opri deodata,
― N-ar trebui sa rid?
― Nu stiu. Nu inteleg nimic. La urma urmelor, fiecare face ce-i place. Te-am intrebat de ce rizi; credeam ca poti sa-mi spui.
― Tata spune ca sunteti foarte inteligent (schitai un gest de nerabdarE). De aceea va intreb mereu; mi-e teama sa nu fac greseli, sa nu va supar.
Avea o expresie care ma facu fericit.
― Si de ce nu vrei sa ma superi?
― Pentru ca sunteti oaspetele nostru. Un oaspete e trimis de Dumnezeu
― Si daca oaspetele e un om rau? o intrebai asa, ca pe un copil, desi fata ei ajunsese serioasa, aproape incruntata.
― Dumnezeu il cheama inapoi, raspunse ea prompt.
― Care Dumnezeu?
― Dumnezeul lui.
― Cum, fiecare om are un dumnezeu al lui?
Accentuai ultimele cuvinte. Ma privi, se gindi, inchise ochii si-i deschise cu o privire noua, umeda, calina.
― Am gresit, nu e asa?
― Cum vrei sa stiu eu? vorbii, ca sa-mi ascund incurcatura. Eu nu sunt filozof.
― Eu sunt, spuse ea repede, fara sa clipeasca. Imi place sa gindesc, sa fac versuri, sa visez.
Imi spusei in gind: "Habar n-are de filozofie!", si zimbii.
― As vrea sa fiu batrina, incepu ea deodata, cu un glas cald, melancolic, care ma strabatu. Batrina ca Robi Thakkur.
― Cine e Robi Thakkur? intrebai, turburindu-ma fara inteles.
― Tagore. As vrea sa fiu batrina ca el. Cind esti ba-trin, iubesti mai mult si suferi mai putin.
Apoi se rusina de cele spuse si facu un gest de fuga. Se opri si se controla, caci ma privise si intelese probabil cit eram de stinjenit, acolo, rezemat de scara si nestiind cum trebuie sa ma port cu ea.
― Mama a fost foarte suparata: a cetit intr-o carte ca fn Europa se serveste supa in fiecare seara. La noi n-ati avut niciodata supa, de aceea ati slabit. Noi nu pastram fiertura aceea, o dam la paseri.
― Nici mie nu-mi place supa, incercai eu sa o linistesc.
― As fi vrut sa-ti placa! spuse si-i sclipira o clipa ochii.
― La urma urmelor, ce importanta ar fi avut?
― Pentru mama
Ar fi vrut sa spuna ceva, dar se opri. Eram si eu stingherit de aceasta intrerupere si nu stiam ce sa cred despre lucirea aceea minioasa a ochilor. "Poate ca am suparat-o", imi spusei in gind.
― Te rog sa ma ierti daca am gresit cu ceva, vorbii eu blind. Nu stiu cum sa ma port cu indienii.
Cind i-am vorbit, ea deja se pregatea sa urce scarile, dar s-a oprit sa ma asculte. Ma privi iarasi, de asta data atit de straniu (ah! cum am sa pot eu sugera privirile ei, niciodata aceleasi, niciodatA), incit ramasei si eu cu ochii deschisi, sorbind-o.
― De ce mi-ati cerut iertare? De ce vreti sa ma faceti sa sufar?
― Nici gind, ma scuzai eu zapacit. Mi s-a parut ca te-am suparat si atunci
― Cum poate sa ceara iertare un barbat unei fete?
― Cind gresesti ceva, trebuie In sflrsit, asa se obisnuieste
― Unei fete?
― Si unui copil, ma laudai eu. Cel putin
― Asa fac toti europenii?
Ezitai.
― Adevaratii europeni, da.
Se gindi si inchise o clipa ochii, dar numai o clipa, caci izbucni in ris si iarasi isi" prinse sinii sub brate, sfioasa.
― Poate ca isi cer iertare numai intre ei, albi intre albi. Mie mi-ar cere cineva iertare?
― Desigur.
― Si lui Chabù?
― Si ei.
― Chabù e mai neagra decit mine.
― Nu e adevarat.
Ii stralucira iarasi ochii.
― Ba da. Eu si cu mama suntem mai albe decit Chabù, si cu tata. N-ati observat?
― Ei si, ce are a face?
― Cum, asta e indiferent? Chabù are sa se marite mai greu, pentru ca e mai neagra si va trebui sa i se dea mai multi bani
Spunind asta, se rosi si se turbura toata. De fapt, si eu eram destul de incurcat, caci acum stiam mult mai mult despre casatoria indiana decit stiam pe vremea vizitei lui
Lucien si intelegeam cit e de penibil pentru o fata indiana sa vorbeasca despre asemenea tirguri. Norocul nostru ca pe Maitreyi o chema d-na Sen de sus, si alerga atunci fericita, cu cartea subsuoara, strigind:
― Giacè!
Ma intorsei in odaia mea cu desavirsire incintat de tot ce descoperisem in acea zi.
Ma spalai, caci se apropia masa (mincam foarte tirziu, pe la 10― 11, dupa obiceiul bengalez, iar dupa masa toti se duceau sa se culcE), si deschisei jurnalul ca sa adaog ceva.
Asteptai citeva secunde cu stiloul in aer, apoi inchisei caietul, spunindu-mi: "Prostii".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.