Nu l-am gasit pe Harold acasa, dar gazda mi-a descuiat camera si m-a lasat sa intru si sa ma trintesc pe pat, cu fata in sus, sub ventilator. Biata d-na Ribeiro nu stia cum sa se poarte cu mine si cum sa ma intrebe.
― Nu mi s-a intimplat nici o nenorocire, mrs. Ribeiro; o asiguram eu. Trebuie sa fie operat astazi inginerul Sen, patronul meu, si asta ma nelinisteste.
Nu voiam sa ma tradez, nu voiam sa spun nici lui Harold pricina pentru care plecasem din Bhowanipore. M-ar fi dezgustat cumplit birfeala lor, caci nu ma indoiam ca
Harold ar fi repetat tuturor "prietenilor" eurasieni intimplarea mea, si fetele ar fi incercat sa ma consoleze cu vesnicele lor stupiditati sentimentale, indemnindu-ma sa beau si sa fac dragoste, iar eu eram incapabil sa primesc orice consolare, fie ea cit de brutala. Mi se parea ca nu am voie nici sa mentionez numele Maitreyiei in mijlocul lor. Eram insa atit de nauc, atit de desavirsit ma predam durerii, incit nu ma gindeam la nimic precis, ci incercam numai sa intuiesc, sa simt concret despartirea mea de Maitreyi. Nu izbuteam; tresaream speriat de cite ori revedeam imaginea ei ultima, trupul ei cazut in balcon, si o alungam. Nu stiam pe ce sa-mi fixez gindul si alegeam citeva scene mingiietoare pentru mine (coronita de iasomie, biblioteca, ChandernagoruL), pe care le contemplam linistindu-ma, dar indata filmul se desfasura catre final, revedeam pe d-na
Sen la masa, privindu-ma rau, sau pe d-l Sen spunindu-mi: "Daca vrei sa-mi multumesti pentru binele", si aceasta imi amintea iarasi, tot atit de acut si de sfisietor, despartirea mea de Maitreyi, si trebuia sa inchid ochii, sa ma misc in pat, sa oftez adinc, ca sa alung gindurile.
D-na Ribeiro, dupa ce lipsise vreun ceas, prinsa de treburile casei, intra iar in camera, intrebindu-ma ce doresc sa beau; un ceai, whisky sau bere? Refuzai cu un gest atit de obosit, incit batrina se apropie de patul meu, serios ingrijorata.
― Dar d-ta esti bolnav, Allan, imi spuse.
― Nu stiu ce e cu mine, ma prefacui eu. Am fost extenuat in ultimele luni, caci nu mam dus nicaieri in vara aceasta, si nenorocirea inginerului m-a miscat profund. Vreau sa plec din Calcutta pentru citva timp D-ta mai ai vreo camera libera, d-na Ribeiro?
Cind a auzit de camera libera, gazda s-a turburat toata de fericire, m-a indemnat sa vad odaia de alaturi de Harold, m-a intrebat de ce nu mai ramin in Bhowanipore, apoi, vazind ca cercetarile acestea ma obosesc, a schimbat vorba, s-a interesat de temperatura mea, m-a sfatuit sa plec indata din Calcutta pentru doua-trei saptamini, undeva la munte (Darjeeling, de pilda, sau Shillong, sau chiar la mare, la Gopalpur-at-Sea, unde father Justus s-a vindecat de surmenaj, pentru ca aerul e admirabil si la hotel nu mai locuia aproape nimenI). O ascultam cum vorbeste si o aprobam intocmai, numai ca sa nu ma sileasca sa raspund, sa discut, sa gindesc. Mi-a adus indata din hall jurnalul,
The Statesman, ca sa caute adrese de pensiuni, si comenta fiecare localitate, imi spunea cine a fost acolo si cu ce prilej, iar eu, ascultind-o, mi se parea ca traiesc un vis, intr-atit era de neverosimila prezenta mea: aici, si chiar viata mea, trupul intreg pe care mi-l intinsesem pe pat, tigarile pe care le fumam, in timp ce eu trebuiam sa mor, caci fusesem despartit de Maitreyi. Cum de pot fi asemenea lucruri pe lume? ma intrebam eu, fara sa gindesc intrebarea, ci simtind-o numai, cum de se poate ca un ceas dupa plecarea din Bhowanipore sa pot asculta vorbaria acestei batrine, care nici nu banuieste ce epava are in fata? Totul mi se parea irational, imposibil, si ghiceam ca as innebuni daca as ramine multa vreme cu asemenea oameni alaturi, daca nu ma infund undeva in singuratate, sa uit, sa ma uit. Plecarea imi aparea singura salvare, cel putin pentru un timp. Ma hotarisem sa plec chiar a doua zi, oriunde.
― Telefoneaza, te rog, la d-l Sen, South 1144, ma adresai eu d-nei Ribeiro, si spune-i sa-mi trimeata lucrurile aici
D-na Ribeiro s-ar fi simtit oricind jicnita sa telefoneze unui "negru", dar in acel ceas era atit de fericita, incit am ascultat-o cum vorbea politicos, probabil lui Mantu, si cum multumea pentru bunavointa.
― Ma duc sa aranjez odaia, imi spuse.
M-am bucurat ca pleaca si ca pot acum ofta in voie si plinge. Ma strabatu deodata gindul ca am imbatrinit si ca parul mi-e alb de suparare, si sarii in sus, ca sa ma uit in oglinda. De-abia ma recunoscui. Fata imi era palida, supta, uscata, si sprinceneie ravasite, parca le smulsesem; nu stiu ce dunga se adincise la coltul buzelor, care ma schimba cu desavirsire, dindu-mi un aer de apriga vointa. Ma minunai descoperind pe fata mea o hotarire virila si putere de a actiona, insusiri pe care le pierdusem de mult.
(De atunci nu mai cred in expresia oamenilor. Mi se pare ca regulile schimbarii fetei nu au nimic de-a face cu adevaratele experiente sufletesti. Poate numai ochii, singurii, pot trada un om.) M-am intors abatut in pat si am aprins alta tigare.
Cind a venit Harold, m-a intimpinat cu urale. D-na Ribeiro ii lamurise in citeva cuvinte vizita mea. El incerca sa ma faca sa vorbesc, dar pretextai o durere de cap si-i spuse-i numai in treacat de ce am venit. Ceru numaidecit bauturi. Imi spuse ca orice febra si orice durere trece cu whisky. Baui si eu un pahar, dar ameteala ma facea sa simt si mai viu departarea de Maitreyi. Aproape ca imi venea sa uriu. Cind a sosit
Khokha, credeam ca am sa-l imbratisez de emotie. Parca aducea cu el toata dragostea, toata India. Venise intr-o dhoti destul de murdara, cu picioarele lui crapate fara sandale, si toti din casa il priveau cu dispret, cu scirba, dar el, stiindu-se "la mine", intra si iesea mindru, aducind lucrurile din camion, conducind hamalii prin hall. Ardeam de nerabdare sa-mi spuna ce s-a mai intimplat acolo, in Bhowanipore. Cind am platit camionarul si hamalii, l-am luat cu mine in camera, am cerut ceai d-nei Ribeiro si am deschis o noua cutie de tigari. Harold spumega ca nu ramin cu el de vorba, dar probabil ca a ghicit in plecarea mea brusca de la Sen ceva mai mult decit ii marturisisem si nu cuteza sa vina si sa ne intrerupa.
Khokha imi aduse un exemplar din Uddkita, pe care Maitreyi scrisese ultimele ei cuvinte: "Catre dragul meu, catre dragul meu, Maitreyi, Maitreyi". Numai atit? ma intristam eu. Khokha imi spuse sa ma uit si la sfirsitul caitii. "Adio, scumpul meu, n-am spus nimic care sa te faca pe tine vinovat. Am spus numai ca m-ai sarutat pe frunte.
Trebuia sa spun; era mama noastra si stia. Allan, prietenul meu, dragul meu, adio!
Maitreyi."
Am ramas mut privindu-i scrisul, Khokha fuma, tacind si el, o bucata de vreme, apoi vorbi deodata, parca si-ar fi continuat un gind.
― Si atunci trebuia sa se afle. Prea ati fost imprudenti. Va vedea toata lumea cind va sarutati pe jet. Soferul a spus si lui Mantu, si lui Lilu. N-a avut nimeni curajul sa va atraga atentia
Ma intreb daca si Khokha stie numai cit stiu ceilalti sau a inteles mai mult. Dar miam dat seama cit de putin important e acum lucrul acesta si tmam lasat dus de alte ginduri.
― Chabł si-a revenit, vorbi iarasi Khokha. Cum a vazut-o pe Maitreyi lesinata, parca s-a desteptat din somn. A intrebat de tine: "Unde e dadą?", asa intreba pe toata lumea si se tinea de d-na Sen, tragind-o de sari si intre-bind. I-am spus ca vin sa te vad, si atunci mi-a dat biletul asta
Pe o foaie rupta dintr-un caiet de scoala, Chabł scrisese in bengali, cu cea mai frumoasa caligrafie a ei: "Dadą iubit, ma poti ierta tu vreodata? Nu stiu cine m-a pus sa spun; credeam ca nu fac nici un rau spunind, caci nici voi nu faceti rau iubindu-va.
Maitreyi sufera cumplit. Poti s-o faci sa nu mai sufere? Atunci unde e dragostea voastra?
As vrea sa mor."
― Plingea cind l-a scris si mi-a spus sa ti-l dau neaparat si sa-i telefonezi intr-o dimineata. Nu mai e nebuna acum, nu mai pare nebuna. Saraca
Tacu iarasi, o bucata de vreme, apoi ofta deodata.
― Ce ai, Khokha? il intrebai eu.
― Ah, ce sa-ti mai spun ce am cind te vad pe tine cit suferi!
Vorbise emfatic, teatral, silindu-se sa obtina o masca indurerata, care sa-mi atraga atentia. Dar tonul cu care spusese acele citeva cuvinte ma facu indata sa ma simt strain de el. Poate a ghicit si Khokha aceasta jena, caci a schimbat vorba.
― Cind am inceput sa iau lucrurile din camera ta, Maitreyi a fugit jos si a inceput sa le imbratiseze, sa tipe. A trebuit s-o ia cu forta inapoi. D-l Sen, care e o bruta, a lovit-o peste fata cu pumnii pina a podidit-o singele. A lesinat in odaia ei
Ascultam lacramind, dar fara ca durerea sa-mi creasca, Ce ne putea face mai mult decit sa ne desparta? Daca m-ar bate oricit, daca m-ar palmui, as suferi oare mai mult?
O vedeam cu fata insingerata, dar nu ranile ei imi sfisiau inima, ci insasi faptura ei, prezenta ei, pe care o stiam departe.
― Au inchis-o in odaie, aproape goala, ca sa nu se mai poata cobori in camera ta. Cit era lesinata, o stropeau cu apa, ca sa invie, apoi, cind se destepta, o bateau ca sa spuna. "Il iubesc, il iubesc", atit auzeam, de jos, cum urla. "El nu e vinovat, ce aveti cu el?" mi-a spus soru-mea ca le tipa. "Ce aveti cu el?"
Si totusi, mie nu-mi facusera inca nimic. Mai bine, m-ar fi palmuit, gindeam. De ce na avut curajul d-l Sen sa ma palmuiasca? De ce mi-a intins mina, las, spu-nindu-mi:
"Good-bye, Allan!".
― Inainte de a veni ei s-o ia sus, Maitreyi mi-a soptit: "Ii telefonez miine". Dar poate n-are sa izbuteasca. D-l Sen o pazeste inchisa. Il auzeam vorbind cu mama de casatoria ei cit mai repede.
Am inlemnit. Khokha observa spaima mea si continua mai arzator:
― Vor s-o marite cu un profesor din Hoogli, si asta indata ce se vor intoarce din
Midnapur, Stii ca vor sa plece la Midnapur?
― Stiu, raspunsei eu, aproape indiferent.
― Sunt brute, toti sunt brute, se aprinse Khokha. Nu ii urasti?
― De ce i-as uri? Eu le-am facut tot raul. Ce vina pot avea ei? Afara, doar, de faptul ca m-au adus in casa
― Voiau sa te infieze, ma lamuri Khokha.
Zimbii. Ce desarte, ce inutile mi se pareau toate acestea, toate faptele care s-ar fi putut implini, daca eu eram altfel, toata fericirea pe care as fi putut-o avea, daca Mi se parea fara sens sa ma gindesc la cele ce s-ar fi putut intimpla. Eram singur, singur, aceasta era durerea, prezentul. Nu puteam intelege nimic altceva.
Khokha ma privi, imi vazu lacrimile si ofta.
― Mama mea e foarte greu bolnava, si eu n-am nici un ban, nici o rupie sa-i dau. Ma gindeam sa-ti cer un imprumut pina voi primi onorariul de la "Bengal Film Company"
― Cit vrei?
Tacea. Eu nu cutezam sa-l privesc in ochi. Ma durea minciuna lui, caci stiam ca maica-sa nu e bolnava si ca de ea are grija un cumnat al lui, negustor in Kalighat.
― Treizeci de rupii ti-e de-ajuns? il intrebai si, fara sa mai astept raspuns, am scris cecul si i l-am dat.
Imi multumi stinjenit si incepu sa vorbeasca iar de Maitreyi. L-am rugat, stins, sa plece.
― Khokha, mi-e somn, ma doare capul
***
Seara, vestite de Harold, au venit fetele sa ma vada. Au pus patefonul in hall, au comandat whisky si oranjada si-si exagerau veselia ca sa ma consoleze pe mine (Harold le spusese ca sufar de o depresiune nervoasa, un surmenaj sau ceva asemanator, si ca, inainte de a pleca din oras, trebuie "sa ma amuz" ca sa uiT).
― Hei, Allan, imi spunea Geurtie, ce stai asa posac, baiete? Nu ai tu fata ta linga tine?
Mi se aseza pe genunchi, si mie imi era atit de odioasa atingerea aceea, incit ma cutremuram tot, si o rugai sa ma lase, caci sunt obosit si bolnav.
― Nu cumva esti indragostit? clipea ea, siret, din ochi. Te-o fi fermecat vreo indiana.
Vreo nespalata neagra, cum iti place tie
Hohoteau toti. D-na Ribeiro, care imi aranja odaia alaturi, veni si ea.
― Lasati baiatul in pace. Hai, Allan, bea un pahar cu whisky. Sa vezi cum trec toate.
O operatie la ochi nu e chiar un lucru atit de grav
― Dar ce crezi mata, mrs. Ribeiro, ca Allan de operatia aceea plinge? intreba sarcastic Geurtie. Are el altceva mai grav, i-o fi fugit vreun lautar cu fata
― Taci din gura, ma rastii eu, infuriat deodata, sculindu-ma de pe scaun.
― Te rog sa fii mai politicos cu mine, imi raspunse Geurtie, rosind. Aici nu esti la negrii tai din Bhowanipore.
― Geurtie! tipa Clara, apucindu-i bratul. Lasa-l, bietul baiat
― Prea l-ati cocolosit toti, "bietul baiat" in sus, "bietul baiat" in jos. Plinge ca o muiere si se consoleaza cu bengalezii lui murdari. N-are el dreptul sa ma insulte pe mine, o crestina.
― Dar si el e crestin! interveni Clara.
― Ha, asa crezi tu, ca mai e crestin, rise Geurtie. Ce spui, Harold? Dar cind iti vorbea tie de hinduism si de vacile lui, si injura pe Domnul nostru Iisus Christos? Si acum imi spui mie sa tac din gura
Harold era extrem de incurcat, pe d-na Ribeiro o covirsise panica.
― Ia astimparati-va! vorbi.
― Eu ma duc, le spusei, sfirsit, si ma ridicai.
Geurtie ma privi imbufnata.
― Se duce sa se roage la templul lui. Nu-i ajuta Dumnezeu
***
Am avut o noapte salbateca. De cum am ramas singur (umblasem mult pe strazi, fumind in nestire si cautind tot mahalalele indigene, a caror larma si forfot, si limba imi aminteau de zilele mele cu MaitreyI) si m-am dezbracat, chinul, pe care oboseala il adormise oarecum, ma navali iar, de data aceasta fara sa-i mai pot iatimpina nici o rezistenta. Zadarnic muscam perna, zadarnic ma loveam sa nu tip. Spuneam intruna:
"Maitreyi, Maitreyi, Mai-treyi" pina ce nu mai intelegeam nimic din acest nume de fata, sunetele lui nu-mi mai evocau nimic si ramineam nauc, cu fata intre perne, fara sa stiu ce s-a intimplat cu mine, ce s-a rupt inlauntrul meu, ce se petrece. Gindurile imi alergau de la un fapt la altul fara nici o legatura, revedeam Tamlukul, Sadyia, alte nenumarate locuri, pe care le cunoscusem, fara sa inteleg nimic. Imi era numai spaima sa ma gindesc la orice imi putea evoca figura Maitreyiei in seara despartirii sau glasul d-lui Sen spunindu-mi: "Good-bye, Allan!, sau privirile d-nei Sen staruind: "Ia-ti ceaiul!" De cite ori Scenele acestea incercau sa reinvie in minte, ma zbateam. Il auzeam pe Harold cum sforaie, din odaia cealalta, auzeam la rastimpuri ceasul de la biserica protestanta cum numara in noapte. Ca sa ma linistesc, ma gindeam la moarte. Sa ma inec in Gange si sa afle Sen cit de curat o iubeam pe Maitreyi. A doua zi, ziarele ar fi vorbit de acest tinar european, sinucis fara motiv, prins in marginea orasului de barcagiii care se intorc scara.
Maitreyi ar fi lesinat auzind, d-na Sen s-ar fi cait, caci ar fi inteles si ea atunci cit de sincer, de total, o iubisem pe Maitreyi. Gindul mortii era singura alinare. Intirziam cu voluptate asupra fiecarei imagini, asupra fiecarui gest: cum scriu scrisoarea d-lui Sen, cum ma indrept spre pod si acolo pling putin, dar numai putin, citeva lacrimi, si apoi, pe balustrada, privesc in jos cum curg apele galbene, cu mil mult, ametesc si gata
Reluam filmul, mereu de la inceput. Asa am adormit in zori.
M-a trezit Harold, ca sa-mi spuna ca ma cheama cineva la telefon. Am alergat ca un nebun in hall, numai in pijama. Am recunoscut indata glasul Maitreyiei, pe care l-am sorbit insetat, desi ma temeam sa-i vorbesc, ca sa nu ma auda Harold sau vreun alt pensionar al d-nei Ribeiro. Imi spunea lucruri pe care le ghiceam mai mult, caci vorbea incet, ca sa nu destepte pe ceilalti, probabil, si izbucnea mereu in plins. Parca venea din inchisoare glasul ei, dintr-o celula ferecata, intr-atit ii era de sfisie-tor plinsul si de dornic de libertate glasul.
― Allan, mai ma cunosti tu? Sunt eu, tot eu, ramin aceeasi, Allan, orice s-ar intimpla Fii barbat si lucreaza inainte, nu deznadajdui Nu mai pot, Allan, iarta-ma nu mai pot. As vrea sa-ti spun
Glasul i-a amutit deodata. Venise cineva, probabil d-na Sen. Am strigat in zadar:
― Allo! Allo!
Nu mai raspundea nimeni. M-am intors abatut de moarte in odaie. As fi vrut sa fug, peretii ma sufocau, ma chinuiau lucrurile acelea ale mele, jetul de pai, pe care de atitea ori se asezase Maitreyi. Fiecare din ele imi evoca o scena, un cuvint, si eram incapabil sa ma trezesc, sa pun odata capat amintirilor acestea de cumplita tristete, care ma facusera din om neom numai intr-o zi.
― Cum ii merge inginerului, Allan, i s-a facut operatia? ma intreba Harold.
― Inca nu, raspunsei in treacat. Poate i se face azi
― Bietul om
M-am trintit pe pat, fumind iarasi. Ajunsesem acum aproape inert, numai miinile ini tremurau, incolo fata imi incremenise fara expresie, fara mobilitate, nu mai puteam nici plinge, ci stam asa, sub ventilator, fara sa stiu ce am sa fac, ce are sa se intimple.
Pe la zece se opri in fata casei un comisionar, cu bicicleta, intrebind de mine. D-na
Ribeiro imi aduse un plic. Omul nu astepta raspuns. Imi scria Sen.
"Domnule,
Inteleg acum ca nu ai nici respect, nici onoare. Te credeam numai nebun, dar vad ca procedezi ca un sarpe din iarba, caruia, daca nu ii strivesti capul cind trebuie, se intoarce si te musca. Nici 24 de ore de cind ti-ai dat cuvintul ca nu incerci sa comunici cu nici un membru al familiei mele, ti l-ai calcat ca un las, facind sa sufere o biata copila, asupra careia, din nenorocire, ai avut oarecare influenta. Daca mai incerci o data asemenea lucruri, voi face tot ce-mi va sta in putere ca sa fii expatriat. Credeam ca vei avea bunul-simt sa parasesti orasul acesta. Prin telefon am dat ordin sa te concedieze astazi.
Singurul lucru pe care il ai de facut e sa-ti iei salariul si sa pleci indata. Ingratitudinea d-tale trebuie sa aiba o limita.
Narendra Sen."
Am cetit scrisoarea uluit. Nu pentru ca ma concediase, deoarece eu insumi ma hotarisem sa plec, caci n-as mai fi putut da a doua oara ochii cu Sen dupa cele ce-mi spusese Khokha. Eram uluit, pentru ca intelegeam ca Maitreyi va face tot mai multe asemenea greseli, de pe urma carora va suferi mereu, si suferintele ei le inzeceau pe ale mele, caci stiam ca nu-i pot fi de nici un folos si ma chinuiam inutil, singur, departat.
Am strins plicul si am plecat, luindu-mi numai casca.
― Vii la masa, Allan? ma intreba d-na Ribeiro.
― Desigur.
― Ti-am gatit mincarurile favorite, mi le-a spus Ha-rold, ai sa, vezi Si nu te mai gindi
Am zimbit si am iesit pe poarta, nauc, fara nici o tinta. Ma gindeam ca ar fi bine sa ridic ceva bani de la banca, daca, intr-adevar, trebuia sa parasesc orasul intr-o zi sau doua. Dar nu-l paraseam din ordinul lui Sen, nu ma intimidau amenintarile lui. Plecam, pentru ca stiam prea bine ca numai asa i-as putea fi de vreun folos Maitreyiei: ca numai asa ea ma poate uita. Gindeam ca un adolescent. Am ajuns la banca pe jos, desi distanta din Royd Lane in Clive Street era destul de mare. Dupa ce mi-am impachetat bine bancnotele in portmoneu si mi-am impartit argintul prin toate buzunarele, am pornit mai sus, spre gara. Cind am trecut podul de la Howrah, m-am aplecat sa privesc
Gangele, murdar si intesat de barci, si gindul sinuciderii mi-a aparut deodata in toata lasitatea si tot ridicolul lui. In gara m-am oprit sa beau un pahar de limonada. Se facuse ceasurile douasprezece. Am iesit si am apucat-o la dreapta, pe soseaua de centura, care duce in satele dimprejurul orasului si trece prin Belur. Cind am intrat de-a binelea in soseaua umbroasa, m-am simtit mai puternic, mai linistit si m-am asternut inversunat la drum. Nu ma opream deloc, nici sa fumez, ci mergeam intruna, cu pasi mari, hotariti.
Treceau pe sosea masinile care fac cursa Gara-Hoogli, si aproape toate se opreau linga mine, caci ]i se parea ciudat sa vada un european mergind pe jos pe un drum afara din oras. M-am oprit numai la o baraca sarmana, unde o batrina vindea limonada, pan si ardei: m-am oprit sa beau ceva rece. Parca m-a mingiiat intalnirea aceea, caci i-am vorbit batranei in bengali, nu in hindusthana, cum s-ar fi cuvenit, si limba aceasta a
Maitreyiei imi era un adevarat balsam.
Am ajuns pe la doua jumatate la Belur-Math, dupa ce ma plouase doi kilometri si imi udase hainele pina la piele; am ajuns stropit de nopoi, cu o privire ratacita, care l-a inspaimintat pe Swami Madhvananda, un calugar pe care il cunoscusem mai de mult, de cind veneam aici cu masina inginerului. M-am dus pe malul Gangelui sa ma usuc si, cum stam trintit acolo pe iarba, cu ochii in soare, revedam toate plimbarile noastre, alaturi de Maitreyi, ma revedeam fericit si fara griji. Nu mai m-am putut stapini si, pentru ca nu puteam plinge, am scos carnetul din buzunar si am inceput sa scriu, numai pentru mine.
(Recitesc astazi acele insemnari scrise cu singe, si mi se par atit de reci, atit de oarecare. De pilda: "De ce-au trecut toate? Un pustiu imens in mine. Nimic nu mai are sens. Cind aud un cintec bengalez, sus la math, imi vine sa pling. Maitreyi, Maitreyi,
Maitreyi. Nu o voi mai ve dea niciodata" Cit de incapabili suntem sa redam, chiar atunci, substanta unei bucurii sau unei dureri prea mari. Am ajuns sa cred ca pentru aceasta numai memoria, numai distanta le poate da viata. Jurnalul e sec si nesemnificativ.)
Swami a incercat sa afle ce e cu mine, dar cind i-am spus ca am venit pe jos din
Calcutta si ca n-am mincat, caci nu pot minca nimic, s-a speriat si m-a rugat sa plec indata, nu cumva sa ma imbolnavesc, sa iau malaria (stia ca suferisem cu un an inainte de malariA) si cite altele. Avea un ton poruncitor si probabil ca ma dispretuia mult, covirsit de patima si durere cum eram. Calugarii acestia indieni nu te pot consola niciodata, caci li se pare nevrednic de consolat acel suflet robit durerii, si idealul lor de atroce detasare nu are nimic de-a face cu omenescul care sufera, cu mizeria experientei. Traiesc oarecum prea dumnezeieste oamenii acestia, al caror ideal este suprema placiditate.
De altfel, cum eu nu venisem la math pentru consolare, ci numai pentru ca acolo as fi putut-o revedea pe Maitreyi a mea, cea din amintire, cea adevarata, nu m-au jicnit prea mult vorbele lui Swami; m-au facut numai sa ma simt mai singur. Am plecat, multumind pentru fructele si dulciurile pe care mi le adusese un frate. Nu am mai luat drumul intoarcerii, ci am pornit mai departe, pe aceeasi sosea, spre Ranaghat. Ajung in Bally aproape de apusul soarelui. Caut si aci Gangele, il privesc lung, fumind alene, il privesc cum curge lin si vast catre orasul nostru. Stau pe o piatra, inconjurat de citiva copii, care la inceput imi striga intr-o engleza stropsita: "Maimuta alba!", apoi, vazind ca nu ma supar, ci ii privesc ingindurat, cu lacrimi, se apropie de mine, stinjeniti, pina incep sa vorbesc cu ei in bengali si le impart gologani. Ma conduc cu alai, pina la capatul satului.
O seara putin racorita de ploaie, dar senina si imbietoare la drum. Curind ramin singur pe sosea. Trec citeodata masinile spre Calcutta, cu faruri mari, aprinse. Cite un om, doi, grabiti. Ma intreb, asa, ce devreme se culca oamenii in India! Imi amintesc atunci de
Bhowanipore, si parca un val cald mi se urca in gitlej. Grabesc pasul. Nu ma opresc decit la o dugheana ca sa-mi cumpar tigari. "Scissors", singurele pe care le gasesc. Ardea o lampa de acetilena, si citiva drumeti se odihneau fumind huka, cu pufaituri lungi, potolite. M-au privit toti cu mirare, si unul a iesit chiar in sosea, sa ma vada cum pornesc mai departe, singur, in intunerecul dinainte.
Nu stiu pina la ce ceas am mers si prin ce sat am trecut. Nu-mi era nici somn, nici obosit nu ma simteam, ci marsul acesta in intunerec incepuse chiar sa ma incinte, adormindu-mi oarecum gindurile si flatindu-ma putin, caci credeam ca o fac aceasta din prea mare suferinta, o fac pentru Maitreyi. Am gasit pe drum, la citiva metri de sant, o fintina cu acoperis si acolo m-am oprit sa ma odihnesc. Am adormit in nestire, cu capul rezemat de casca, de-a dreptul pe lespezi. Aceleasi visuri, cu Maitreyi, care ma desteptau la rastimpuri si ma faceau sa tremur de frig, de singuratate. Au venit oameni la fintina, si zgomotul m-a desteptat. (Straniu, cu toata durerea mea, eram constient ca port asupra-mi cinci sute de rupii si, de cite-ori se apropiau oamenii, duceam instinctiv mina la portofoliu.) Ma priveau toti mirati, necutezind sa ma intrebe nici unul, caci, desi hainele imi fusesera stropite cu noroi si pantofii de pinza desfigurati, se vedea totusi ca sunt un sahib, si inca un sahib alb.
Mi-am racorit fata si am pornit mai departe, de asta data mai repede si mai preocupat, caci soseaua incepea sa fie mai frecventata acum, la revarsarea zorilor.
Priveam mai mult in jos. Ma opream numai cind, printre palmieri sau la vreun cot al soselei, puteam zari fluviul. Nu stiu ce mingiiere imi dadea Gangele, pe care il stiam ca se indreapta acolo de unde venisem eu, spre orasul Maitreyiei. Aproape ca nu-mi mai dadeam seama de obirsia durerii mele. Nu ma intrebam ce va spune Harold sau d-na
Ribeiro. Aveam o singura bucurie: ca poate va venii Khokha si, aflind ca am plecat de o zi si nu m-am intors, va spune aceasta inginerului. As fi vrut ca Sen sa creada ca am murit, sa reflecteze putin asupra celor ce facuse.
In acea zi am mincat intr-un han din apropiere de Ranaghat. Am mincat orez cu carri* si peste fiert, si am mincat cu mina, ca un indian, spre uimirea si incintarea celorlalti comeseni, care ma auzisera, de altfel, vorbind o eleganta bengali. Numai infatisarea mea le dadea de gindit. Ghiceam ca am o fata descompusa, cu barba crescuta, cu parul strivit in timpul somnului, hainele murdare si miinile negre.
Incepusem sa ma uit, sa uit de mine, si aceasta imi dadea si mai multa pofta la drum. Am mers pina la apusul soarelui fara sa mai intilnesc sate, mtimpinind numai care cu boi si cite un camion hodorogit. A fost o zi de cumplita arsita ziua aceea, si ma opream la fiecare fintina sa beau si sa-mi racoresc fata. M-am culcat o data cu rasaritul stelelor," linga un mango urias, crescut singuratec la capatul unui helesteu, parasit. Mau chinuit multa vreme tintarii, dar in cele din urma oboseala m-a covirsit si nu m-am desteptat decit tirziu in zi, cu madularele supte, aproape fara sa-mi dau seama unde ma aflu
Visasem probabil ceva inspaimintator, caci m-am desteptat transpirat si tremurind.
Am luat-o aproape la goana pe sosea, inainte. A fost o zi de umblet in nestire, din care nu-mi mai aduc nimic aminte, in afara de faptul ca am intrebat ca prin somn pe un carutas unde ma aflu si cum pot ajunge spre o gara. M-a indreptat catre o halta din apropiere de Burdwan, pe care am gasit-o in innoptat. Primul tren venea tocmai spre ziua si nu oprea aici. A trebuit sa ma sui intr-un personal pe la miezul noptii, intr-un vagon de clasa III (caci nu aveam curajul sa intru intr-un alt compartimenT), cu care am ajuns la Burdwan.
M-au orbit si speriat la inceput farurile electrice prin statii. Eram ca un bolnav desteptat prin alarma, aproape buimac, nestiind la ce ghiseu sa ma indrept ca sa-mi cumpar biletul de inter-class (de data aceasta mi-era rusine sa ma inghesui alaturi de batrine si zdrentarosi, in fata ghiseului de cl. III; rusine nu de mine, ci de cei citiva eurasieni si englezi de pe peron, care-mi priveau foarte banuitori hainelE). Am asteptat zgribulit acceleratul de Lucknow, sorbind ceaiuri multe si incercind sa reconstitui de la inceput escapada mea. Erau lacune de ceasuri, de nopti, si golul acesta din memorie ma obseda. Daca am innebunit? ma intrebam. Imi porunceam sa nu ma gindesc la nimic.
Totul va trece, totul trece, mi-am spus, (De atunci am invatat eu refrenul acesta, care mi-a ajuns mai tirziu un adevarat leitmotiv al vietii mele.)
In Howrah eram din nou emotionat, parca tot asteptam sa intilnesc pe cineva din
Bhowanipore. (Imi amintii ca fusese vorba de o plecare la Midnapur, si desi lucrul acesta ma chinuia de ajuns, pentru ca ma departa si mai mult de Maitreyi, totusi avea si el o parte de mingiiere, deoarece nu mai ma aflam in acelasi oras cu Sen si nu riscam sa-l intilnesc.) Masina m-a adus acasa tocmai in ceasul cind politia din Park-Street incepuse cercetarile pentru gasirea mea. D-na Ribeiro aproape ca lesina cind ma vazu coborind din taxi, cu casca rupta, nebarbierit de patru zile, cu hainele palate.
― Uiide ai fost, pentru Dumnezeu, unde ai fost? A telefonat mereu South 1144 pentru d-ta, si baiatul acela, mr. Chatterjee, Khokha, cum ii spuneti acolo, a venit mereu sa te caute Doamne, Doamne
Am lasat-o vorbind si m-am dus sa ma spal. O baie era singurul lucru pe care il mai doream acum. Harold a telefonat de la birou sa intrebe daca s-au primit ceva vesti si, cind d-na Ribeiro i-a spus ca am venit si cum am venit, baiatul a luat o masina ca sa ma vada mai repede.
**Curry (praf de curcuma si alte mirodenii sau mincarea ga-tita cu acest praF), transcris intr-o varianta care aproximeaza pronuntia (karI) (n. ed.).
― Bine, ma! Bine, ma!
Imi stringea el minile in nestire.
Emotia aceasta imi facu bine si-l batui pe umar.
Incerca sa ma consoleze.
― Nu-i nimic, old man. Trece si asta. Dar ce-i cu tine? Unde ai fost pina acum?
― M-am plimbat. Nimic grav. O simpla plimbare.
Zimbeam.
― Tu ce mai faci?
― Venisera fetele ieri, alarmate. Am fi vrut sa improvizam ceva la "China Town", de bucurie c-ai scapat din ghearele idolatrilor. Bine, ma. Ce-i cu tine? A venii negrul ala sa te caute. Mi se pare ca s-a cam suparat. Ma plictisea si i-am spus s-o stearga. "Acum e din nou crestin", asa i-am spus
Khokha imi telefona imediat dupa masa, dintr-o librarie de pe Asutosh Mukerjee
Road, unde avea el prieteni. Imi spuse in graba ca lucruri grave s-au intimplat si ca trebuie sa vina sa ma vada negresit. L-am rugat sa ia masina. L-am asteptat in veranda.
― Unde ai fost? ma intreba el.
― Am sa-ti spun pe urma, ii raspunsei putin rastit. Povesteste-mi ce mai e nou
Foarte multe lucruri noi. Pe Maitreyi au vrut s-o marite, dar ea a tipat ca va marturisi sotului, in noaptea nuntii, ca s-a culcat cu mine si va compromite intreaga familie, caci va fi data afara cu scandal, si tot orasul va afla de rusinea ei. Inginerul, auzind-o, a lovito odata peste fata, de a trintit-o la pamint in singe. Dar a avut si el imediat un atac si a fost dus la spital. Nu mai vede deloc. I se va face operatia intr-o zi sau doua, daca se va linisti. Dar el e atit de agitat, incit se tem si doctorii. Pe Maitreyi au inchis-o in odaie, dupa ce d-na Sen a chemat soferul s-o bata cu vergile in fata ei, pina cind a cazut in nesimtire. I-a cerut si lui Khokha sa faca acelasi lucru, dar el a fugit. Chabł a incercat sa se sinucida, cu creolina. E si ea, acum, la spital. Maitreyi imi trimite un plic in care deabia avusese timp sa inchida o ramura de oleandru inflorit, iar pe o irunza scrisese, cu creionul, apasat: "Allan, ultimul dar de la mine" Ma roaga sa nu plec decat dupa cinci zile. Nu stia nimic de fuga mea, si mai bine ca n-a stiut. Ar fi crezut ca m-am sinucis si cine stie ce prostie ar fi fost in stare sa faca.
Il ascult ca prin vis, incercind sa ma conving de gravitatea si consecintele vestilor aduse de Khokha, dar neintelegind aproape nimic in afara de faptul ca Maitreyi sufera si mai mult si ca e inchisa. Khokha imi cere citeva rinduri scrise pentru Maitreyi, dar imi aduc aminte de promisiunea catre Sen si il refuz.
― La ce bun? ii spun trist. La ce bun acum? Sa ma uite. Trebuie sa ma uite, trei sau cinci ani, pina va fi din nou a mea
Ma trezesc aiurind. Incep sa pling, stupid, apoi simt ca totul se invirteste in jurul meu si ii spun:
― Daca as putea-o iubi, daca as putea! Dar nu o iubesc.
Khokha ma priveste rinjind.
― As vrea s-o iubesc, urlu, as vrea sa fiu in stare s-o iubesc
Vine d-na Ribeiro, uimita, si ma intreaba ce am.
― As vrea sa iubesc pe Maitreyi, ii spun, cu lacrimi. De ce nu pot s-o iubesc? Ce i-am facut eu? Ce au cu mine? Ce aveti cu mine?
***
Imi amintesc apoi de un telefon dat de Maitreyi intr-o dimineata.
― Adio, Allan, adio, scumpul meu. In viata viitoare ne vom intilni iar, dragule. Ai sa ma recunosti atunci? Ai sa ma astepti? Asteapta-ma, Allan, nu ma uita. Eu te astept.
Altul nu se va mai atinge de mine
Eu nu-i puteam spune decit atit:
― Maitreyi, Maitreyi
Am plecat in a saptea zi de la despartirea mea de Bhowanipore. Am plecat dupa ce ultimele doua nopti le petrecusem ascuns in fata casei lor, spionind lumina in odaia
Maitreyiei. A fost tot timpul intunerec.
Chabł a murit in aceeasi zi.
