Am sovait atita in fata acestui caiet, pentru ca n-am izbutit sa aflu inca ziua precisa cind am intilnit-o pe Maitreyi. In insemnarile mele din acel an n-am gasit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tirziu, dupa ce am iesit din sanatoriu si a trebuit sa ma mut in casa inginerului Narendra Sen, in cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a intimplat in
1929, iar eu intilnisem pe Maitreyi cu cel putin zece luni mai inainte. Si daca sufar oarecum incepind aceasta povestire, e tocmai pentru ca nu stiu cum sa evoc figura ei de-atunci si nu pot retrai aievea mirarea mea, nesiguranta si turburarea celor dintii lntilniri.
Imi amintesc foarte vag ca, vazind-o o data in masina, asteptind in fata lui "Oxford
Book Stationary" ― in timp ce eu si tatal ei, inginerul, alegeam carti pentru vacantele de
Craciun ― am avut o ciudata tresarire, urmata de un foarte surprinzator dispret. Mi se parea urita ― cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase si rasfrinte, cu sinii puternici, de fecioara bengaleza crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt. Cind i-am fost prezentat si si-a adus palmele la frunte, sa ma salute, i-am vazut deodata bratul intreg gol si m-a lovit culoarea pielii: mata, bruna, de un brun nemaiintalnit pina atunci, s-ar fi spus de lut si de ceara. Pe atunci locuiam inca in Wellesle y Street, la Ripon
Mansion, si vecinul meu de camera era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy
Stores", a carui tovarasie o cultivam, pentru ca avea o suma de familii prietene in
Calcutta, unde imi petreceam si eu serile si cu ale caror fete ieseam saptaminal la dancinguri. Acestui Harold incercai sa-i descriu ― mai mult pentru lamurirea mea decit a lui ― bratul gol al Maitreyiei si straniul acelui galben intunecat atit de turburator, atit de putin feminin, de parca ar fi fost mai mult al unei zeite sau al unei cadre decit al unei indiene.
Harold se barbierea in oglinda cu picior de pe masuta lui. Vad si acum scene: cestile cu ceai, pijamaua lui mauve minjita cu crema de ghete (a batut singeros pe boy pentru intamplarea aceasta, desi o murdarise chiar el, cind se intorsese intr-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), niste gologani de nichel pe patul desfacut si eu incercind zadarnic sa-mi desfund pipa cu un sul de hirtie, pe care il rasuceam pina ce se subtia ca un chibrit.
― Nu zau, Allan, cum de-ti poate placea tie o bengaleza? Sunt dezgustatoare. M-am nascut aici, in India, si le cunosc mai bine decit tine. Sunt murdare, crede-ma. Si apoi, nu e nimic de facut, nici dragoste. Fata aceea n-are sa-ti intinda niciodata mina
Ascultam toate acestea cu o nespusa desfatare, desi Harold nu intelesese nimic din cele ce ii spusesem eu si credea ca, daca vorbesc de bratul unei fete, ma si gindesc la dragoste. Dar e ciudat cit de mult imi place sa aud vorbindu-se de rau de cei pe care ii iubesc sau de care ma simt aproape, sau care imi sunt prieteni. Cind iubesc cu adevarat pe cineva, imi place sa ascult lumea birfindu-l; asta imi verifica oarecum anumite procese obscure ale constiintei mele, pe care nu le pricep si de care nu-mi place sa-mi aduc aminte. S-ar spune ca, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer fata de cineva, creste si o pasiune vrajmase, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dintii. Nu stiu. Dar surprinzindu-ma placut impresionat de critica idioata pe care Harold ― prost si fanatic ca orice eurasian ― o facea femeilor bengaleze, mi-am dat indata seama ca ceva mai adinc leaga inca amintirea Maitreiyiei de gindurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat si m-a turburat totdeodata. Am trecut in odaia mea, incercind automat sa-mi desfund pipa. Nu stiu ce-am mai facut dupa aceea, pentru ca intimplarea nu se afla notata in jurnalul meu de-atunci, si nu mi-am adus aminte de ea decit cu prilejul coronitei de iasomiei a ca poveste am s-o scriu eu mai departe, in acest caiet.
Ma aflam, atunci, la inceputul carierei mele in India. Venisem cu o suma de superstitii, eram membru in "Rotary Club", foarte mindru de cetatenia si descendenta mea continentala, citeam mult despre fizica matematica (desi
In adolescenta visasem sa ma fac misionaR) si scriam aproape zilnic in jurnal. Dupa ce am predat reprezentanta locala a uzinelor "Noel and Noel" si fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe
Narendra Sen (care de pe atunci inca era foarte cunoscut si respectat in Calcutta, fiind cei dintii inginer laureat din EdinburgH), si viata mea a inceput sa se schimbe. Cistigam mai putin acum, dar imi placea munca. Nu eram nevoit sa ma coc in birourile din Clive
Street, sa semnez si sa descifrez hirtii si sa ma imbat in fiecare seara de vara ca sa ma feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare doua-trei saptamini, aveam initiativa lucrarilor din Tarnluk, si crestea inima in mine cind vedeam constructia inaltindu-se de cite ori trebuia sa vin de la centru si sa lucrez pe teren.
Lunile acelea au fost, intr-adevar, fericite pentru mine, caci plecam in zori cu expresul Howrah-Madras si ajungeam inainte de prinz pe santier. Mi-au placut intotdeauna calatoriile in colonii. In India, cele in clasa I sunt chiar o adevarata vacanta.
Gara o simteam prietena de cite ori scoboram din taxi si alergam vioi pe peron, cu casca maron trasa bine pe ochi, cu servitorul dupa mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoara si doua cutii de tutun "Capstan" in miini (caci fumam mult la Tamluk si, de cite ori treceam prin fata tutungeriei din Howrah, mi se parea ca nu cumparasem destul "Capstan", iar amintirea unei nopti fara tutun de pipa, silit sa fumez mahorca lucratorilor, ma infiorA).
Nu intram niciodata in vorba cu vecinii mei de compartiment, nu-mi placeau acei harasahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane politiste in buzunari, nici indienii bogati, care invatasera sa calatoreasca in clasa I, dar inca nu invatasera cum sasi poarte vestonul si cum sa se scobeasca in dinti. Priveam pe fereastra dropiile
Bengalului ― niciodata cintate, niciodata plinse ― si ramineam apoi mut fata de mine, fara sa-mi spun nimic, fara sa-mi cer nimic.
Pe santier eram singurul stapin, pentru ca eram singurul alb. Cei citiva eurasieni care supravegheau lucrarile aproape de pod nu se bucurau de acelasi prestigiu; veneau la luciu in clasa III-a, imbracati in obisnuitele costume kaki ― pantaloni scurti si bluze cu buzunare largi la piept ― si injurau lucratorii intr-o hindusthani fara gres.
Perfectiunea aceasta in limbaj si bogatia vocabularului de insulte ii scoborau in ochii lucratorilor. Eu, dimpotriva, vorbeam prost si fara accent, si asta le impunea, caci dovedea originea mea streina, superioritatea mea. De altfel, imi placea mult sa stau cu ei de vorba, serile, inainte de a ma retrage in cort, ca sa scriu si sa fumez ultima pipa, pe ginduri. Iubeam bucata aceasta de pamint aproape de mare, cimpia aceasta plina de serpi si dezolata, in care palmierii erau rari si tufele parfumate. Iubeam diminetile, inainte de rasaritul zorilor, cind tacerea ma facea sa chiui de bucurie; o singuratate aproape umana, pe acest cimp atit de verde si atit de parasit, asteptindu-si calatorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat sa-l vad vreodata.
Mi se pareau zilele de santier adevarate vacante. Lucram cu pofta, porunceam in dreapta si in stinga plin de voie buna si, daca as fi avut un singur tovaras inteligent pe acolo, sunt sigur ca i-as fi spus lucruri minunate.
S-a intimplat sa intilnesc pe Lucien Metz chiar intr-una din zilele cind ma intorceam
― ars de soare si cu o pofta nebuna de mincare ― de la Tamluk. L-am intilnit pe peron, in timp ce asteptam ca servitorul sa-mi gaseasca ua taxi (venise tocmai expresul de
Bombay, si era o afluenta neobisnuitA). Pe Lucien il cunoscusem cu doi ani mai inainte, la Aden, cind eu ma coborisem acolo pentru cateva ceasuri, ― in drum spre India ―, iar el astepta un vapor italian ca sa-l duca inapoi in Egipt. Mi-a placut de la inceput acest gazetar incult si impertinent, cu mult talent si multa perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzarind pe bordul unui vapor listele de preturi si comparindu-le cu cele din port, si era in stare sa-ti descrie perfect un oras numai dupa un ceas de plimbare in goana unui automobil. Cind l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori
India, China, Malaya si Japonia si era unul din aceia care vorbeau de rau pe Mahatma
Gandhi, nu pentru ceea ce facea el, ci pentru cele ce nu facea.
― Hei, Allan! ma striga el, citusi de putin uimit ca ma in.tilnise. Tot in India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului asta ― care se preface ca nu-mi intelege englezeasca ― sa ma duca la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit sa scriu o carte despre India. O carte de succes, politica si politista. Am sa-ti spun
Intr-adevar, Lucien venise sa scrie o carte asupra Indiei moderne si se afla de vreo citeva luni aici, luind interview-uri, vizitind inchisorile, fotografiind. Mi-a aratat chiar in acea seara albumul lui si colectia de autografe. Ceea ce il incurca oarecum era capitolul asupra femeilor; nu vazuse inca adevaratele femei indiene. Stia foarte vag despre viata lor in purdah, despre drepturile lor civile si mai ales despre casatoriile intre copii. M-a intrebat de mai multe ori:
― Allan, e adevarat ca tipii astia se insoara cu fetite de opt ani? Ba da, am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.
Am petrecut o foarte agreabila seara impreuna, pe terasa caminului, dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, caci nici eu nu cunosteam indeaproape viata interioara a indienelor si nu le vazusem, pina atunci, decit la cinematograf si la receptii. M-am gindit insa ca l-as putea ruga pe Narendra Sen sa-l invite o data la ceai si sa-l lamureasca. Poate m-am gindit ca, cu acest prilej, voi putea si eu privi mai indeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai vazusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastra in comun la birou si conversatiile in masina. Ma invitase pina acum de doua ori sa iau ceaiul cu el, dar, cum imi pretuiam mult timpul liber, dedicindu-l in intregime fizicei matematice, il refuzasem.
Cind i-am spus ca Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipari la Paris, si cind i-am mai spus anume ce capitol ii e greu sa scrie, Sen m-a rugat sa-l chem indata la ceai, chiar in dupa-amiaza aceea. Bucuria mea, urcind scarile la camin, sa-i impartasesc vestea! Lucien nu fusese pina atunci intr-o casa de indieni bogati si se pregatea sa compuna un reportaj desavirsit.
― Sen asta al tau din ce casta e? se informa el.
― Brahman veritabil, dar citusi de putin ortodox. E membru fondator la "Rotary
Club", e membru la "Calcutta Club", joaca tennis perfect, conduce automobilul, maninca peste si carne, invita europeni la el in casa si ii prezinta nevesti-si. Are sa te incinte, sunt sigur.
Trebuie sa marturisesc ca surpriza mi-a fost tot atit de mare ca si a lui Lucien. Casa inginerului, in Bhowanipore, o cunosteam, caci fusesem o data acolo, cu masina, sa ridic niste planuri. Dar niciodata n-as fi banuit ca in interiorul unei case bengaleze se pot gasi asemenea minunatii, atata lumina filtrata prin perdele transparente ca salurile, atit de dulci la pipait covoare si sofale din lina de Kashmir, si masute cu picior asemenea unui talger de alama batuta, pe care se aflau cestiie de ceai si prajiturile bengaleze, aduse de
Narendra Sen pentru lamurirea lui Lucien. Stam si priveam incaperea, parca atunci as fi picat in India. Vietuisem doi ani aici, si niciodata nu fusesem curios sa patrund intr-o familie bengaleza, sa le cunosc viata lor interioara, sa le admir cel putin lucraturile, daca nu sufletul. Traisem o viata de colonii, singur cu munca mea pe santier sau in birouri si citind carti sau vazind spectacole pe care le-as fi putut foarte usor afla si in continentele albe. In dupa-amiaza aceea am cunoscut cele dintii indoieli si imi aduc aminte ca m-am intors putin abatut acasa (Lucien era entuziasmat si isi verifica impresiile, intrebindu-ma pe ici, pe colo daca a inteles bine tot ceea ce ii spusese gazdA) si cu o suma de ginduri pe care niciodata nu le adapostisem pina atunci. Totusi, n-am scris nimic in jurnalul meu si astazi, cind caut in acele caiete orice urma care sa mi-o poata evoca pe Maitreyi, nu gasesc nimic. E ciudat cit de incapabil sunt sa prevad evenimentele esentiale, sa ghicesc oamenii care schimba mai tirziu firul vietii mele.
Maitreyi mi s-a parut, atunci, mult mai frumoasa, in sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuti in argint, cu salul asemenea cireselor galbene, si buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea rosii creau parca o viata mai putin umana in acest trup infasurat si totusi transparent, care traia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, caci nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde faptura aceasta in miscarile ei moi, de matase, in zimbetul timid, preliminar de panica, si mai ales in glasul ei atit de schimbat in fiecare clipa, un glas care parca ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezeasca fada si corecta, de manual, dar, de cite ori incepea sa vorbeasca, si eu, si Lucien nu ne puteam opri sa n-o privim; parca ar fi chemat vorbele ei!
Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note dupa se gusta din fiecare prajitura si intreba necontenit. Pentru ca vorbea prost englezeste si pentru ca inginerul il asigurase ca intelege franceza (fusese de doua ori la Paris, la congrese, si avea in biblioteca lui nenumarate romane frantuzesti, pe care, de altfel, nu le citeA), el intreba din cind in cind in argot-ul lui parizian, si atunci inginerul ii raspundea zimbind: "Oui, oui, c est ça", privindu-ne apoi extraordinar de satisfacut. Lucien s-a rugat sa-i fie ingaduit sa priveasca mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile si ornamentele, si inginerul a acceptat cu humor, aducindu-si fata de mina, caci Maitreyi se rezemase de fereastra, cu buza de jos tremurind si cu salul cazindu-i pe frunte. A fost o scena neasemuita acel examen al vestmintelor, acea cintarire in miini a bijuteriilor, urmata de exclamatii si entuziasm, de intrebari si raspunsuri transcrise stenografie de Lucien in carnetul lui de note, in timp ce Maitreyi nu mai stia unde sa se uite si tremura toata, palida, inspaimintata, pina ce mi-a intilnit ochii, si eu i-am zimbit, si atunci parca ar fi gasit un ostrov pe care sa se odihneasca si si-a fixat privirile in ochii mei, linistindu-se lin, fara spasme, firesc. Nu stiu cit a durat privirea aceea, dar ea nu se asemana cu nici o privire intilnita si imbratisata pina atunci, si dupa ce a incetat examenul si Maitreyi a fugit iar linga fereastra, ne-am sfiit amindoi sa ne mai privim, intr-atit fusese de clandestina si de calda comuniunea noastra.
Pentru ca nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu altii ochi ― pe inginer si m-am intrebat cum poate fi un om atit de urit si atit de inexpresiv parintele Maitreyiei. Acum puteam vedea si eu, mai de-aproape si in voie, fata inginerului, care se asemana atit de mult cu o broasca, ochii atit de bulbucati si gura atit de mare, intr-un cap rotund si tuciuriu, cu fruntea joasa si parul negru, incretit, iar trupul scund, umerii incovoiati, pintecul diform si picioarele scurte. Simpatia si dragostea pe care le raspindea acest patron al meu erau cu atit mai greu de inteles. Cel putin pentru mine, Narendra Sen era un barbat seducator, destept si subtil, instruit, plin de humor, blind si drept.
Cum stam si-l priveam asa, intra ― aducind cu ea o atmosfera stranie de caldura si panica ― sotia inginerului, Srimati Devi Indira, imbracata intr-o sari albastra, cu sal albastru muiat in aur si cu picioarele goale, talpile si unghiile rosite. Doamna nu stia aproape deloc englezeste si zimbea intruna. Probabil ca mincase in acea dupa-amiaza mult pan, caci avea buzele singerii. Cind am privit-o, am ramas uimit; n-as fi crezut ca e mama Maitreyiei, ci mai degraba sora ei cea mare, intr-atit era de tinara, de proaspata si de timida. O data cu ea venise si cealalta fata, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani, care purta parul tuns si rochie de stamba, dar fara ciorapi si fara pantofi; iar pulpele si bratele ei goale, si fata ei oachesa, frumoasa, ma faceau s-o compar in gind, amuzat, cu o tigancuse.
Ce a fost atunci, mi-e peste putinta sa povestesc aici. Aste trei femei, gasindu-se laolalta in fata noastra, se strinsera una linga alta, cu aceeasi panica in ochi, si inginerul incerca zadarnic sa le incurajeze, sa le faca sa vorbeasca. Doamna a voit sa serveasca ceaiul, dar s-a razgindit si a lasat-o pe Maitreyi sa faca aceasta. Din greseala nu stiu cui, ceainicul s-a varsat pe tava si pe pantalonii lui Lucien, si atunci toti s-au repezit sa-l ajute, inginerul si-a pierdut calmul si a inceput sa-si certe familia, aspru, in bengali, iar
Lucien se scuza in frantuzeste, fara sa izbuteasca sa se faca inteles. Narendra Sen vorbi, in cele din urma:
― Scusez-moi! Ici votre place.
Fetele au alergat numaidecit sa schimbe fata de matase a fotoliului, si inginerul continua sa le certe, in timp ce noi doi nu stiam ce sa facem cu miinile si pe cine sa privim.
Chiar Lucien era putin incurcat, desi la plecare, in masina, a facut haz nespus de acest accident. Numai doamna ramasese cu acelasi zimbet pe buzele inrosite si aceeasi timiditate calda in ochi.
Conversatia n-a mai durat mult. Inginerul i-a aratat lui Lucien manuscrisele sanscrite din biblioteca unchiului sau, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablouri si cusaturi vechi. Eu ma apropiasem de fereastra si priveam in curte, o curte ciudata, cu ziduri inalte, cu arbusti si glicine, iar dincolo, peste casa, se inalta buchetul de freamat al unui cocotier. Priveam fara sa stiu de unde vine farmecul acela, linistea aceea nemaiintalnita in Calcutta. Si deodata aud un ris nestavilit, contagios, un ris de femeie si de copil in acelasi timp, care trecea de-a dreptul in inima si ma infiora. Plec mai mult capul pe fereastra si atunci zaresc in curte, trintit pe cele doua trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu parul in ochi, cu bratele pe sini, si o vad miscind din picioare, cutremurindu-se de ris, in cele din urma repezindu-si papucii, cu o aruncatura de glezna, tocmai in celalalt capat al zidului. Nu ma saturam privind-o, iar acele citeva minute mi sau parut nesfirsite. Nu stiu ce spectacol sacru imi aparea mie risul ei si salbaticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul ca savirsesc un sacrilegiu privind-o, dar nu gaseam puterea sa ma despart de fereastra.
Plecind, ii auzeam risul prin toate salile prin care am trecut.
