(numele de nastere: Mihai Emi-novici), n
. 15 ian. 1850 (20 dec. 1849?), Botosani (Ipotesti?, jud. Botosani) - m. 15 iun. 1889, Bucuresti.
Poet, prozator si publicist.
Al saptelea din cei 11 copii al caminarului
Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din nordul Moldovei, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti.
Nota asupra zilei si locului nasterii lui Eminescu - de
Titu Maiorescu
Intr-un registru (pastrat de d. Iacob Negruzzi), in care membrii societatii literare "Junimea" si-au insemnat data si locul nasterii lor, sta scris pe pagina a doua de propria mana a lui Eminescu in dreptul numelui sau: "20 decembrie 1849, Botosani", si deasupra este chiar intercalat sfantul "Ignat", pe care biserica ortodoxa il serbeaza in adevar la 20 decembrie.
Insa din corespondenta ce am avut-o in a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am si o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernauti, 3 iulie 1889, in care se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicata in Familia, no.2, anul 1885) este exacta, cu deosebire ca s-au nascut in satul Ipotesti langa orasul Botosani, departare de 1 1/2 ora, proprietatea tatalui nostru".
S-a ivit astfel indoiala asupra locului nasterii, dar s-a ivit indoiala si asupra timpului; in matricula gimnaziului din Cernauti, unde a studiat Eminescu, se vede trecuta ziua nasterii lui ca fiind 14 decembrie 1849. Toata nedumerirea a incetat astazi in urma cercetarilor d-lui N. D. Giurescu, al caror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare in Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem urmatoarele:
"Dupa o zadarnica excursiune ce am facut in Ipotesti, satul copilariei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judetului Botosani) a primit urmatorul raspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, starita schitului Agafton, unde traieste o matusa a poetului:
1891, martie 29, Agafton
Domnule prefect,
D. poet Eminescu este nascut in Botosani; aceasta este foarte sigur, caci am intrebat pe maica Fevronia Iorascu, care au fost de fata cand s-a nascut. Este cunoscut inca ca botezul i s-au cetit de catre preotul Dimitrie, de la Ospenia
Agapia Gherghel"
Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice si biserica Domneasca - catedrala din Botosani. Am cautat pe preotul Dimitrie si dupa rascolirea catorva groase volume prafuite de vreme in care erau trecute numele tuturor botezatilor de "Dumnealui preotul iconom
Ion Stamati", acuma raposat, incepand cu a. 1832 am gasit in urmatoarele randuri pe cari le dau in exacta transcriere:
"Nascut la 15 ghenarie 1850, din parintii: Gheorghe Eminovici, proprietar, si sotia sa Ralu, nascuta Vasile Iurascu, care primi botezul in 21 ghenarie; s-a numit Mihail, avand nas pe dumnealui stolnicul Vasile Iurascu".
Acest volum se afla in buna pastrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserica Ramane (asadar) cu totul sigur ca Mihail Eminescu s-a nascut in Botosani in ziua de 15 ianuarie 1850."
Credem si noi ca aceasta concluziune a d-lui Giurescu trebuie primita si ca, prin urmare, poetul nostru este nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani.
--------------
Copilaria si-o petrece la Ipotesti, unde-si incepe, probabil, studiile in casa, cu un prof. neamt; inscris la Nazional Hauptschule din Cernauti in clasa a treia (1838), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoi ?K. K. Ober-Gim-nasium"-ul din Cernauti, dar in clasa a doua fuge de la scoala si se intoarce in Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Revine la gimnaziu - ca ?privatist" -, dar e tentat mereu de noi evadari: in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani, dupa ce in primavara se pare ca abandonase Cernautiul urmand trupa Tar-dini-Vladicescu, simptom al puternicei atractii pe care lumea teatrului o va exercita asupra sa. incearca astfel, intermitent si fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand moartea lui Aron Pumnul (1866) magistrul iubit si stimat, il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezie ocazionala: La mormantul lui Aron Pumnul (in brosura Laecrimioarele invaetaeceilor gimnaesiasti de n Cer-naeuti la mormantul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul, Cernauti, 1866). in 25 febr./9 mart. 1866 debuteaza la Familia cu poezia De-as avea, entuziast salutata de directorul revistei, Iosif Vulcan, care si schimba numele poetului din Eminovici in EMINESCU Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania, incercand sa-si completeze studiile liceale (Sibiu, Blaj); discipolul lui Aron Pumnul e preocupat insa, deopotriva, sa culeaga material si sa vada locuri legate de momente cruciale din istoria romanilor; jurnalul lui Toma Nour din Geniu pustiu este ecoul acestor preocupari. in toamna anului 1866 trece in Muntenia, unde e sufleur si copist in trupele lui Iorgu
Caragiale (1866-1868), Pascali (1868), apoi la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt prin interventia tatalui sau. Caminarul il trimite pentru studii la Viena, desi situatia studiilor gimnaziale pare neclarificata.
La Viena, audiaza, intre 1869 si 1872, ca Ausserordentlich, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, medicina, economie politica, citeste filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric-nationala, in soc. ?Romania juna" si leaga cateva prietenii trainice, ca aceea cu Slavici. Dupa o perioada de colab. la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii: primele poezii trimise Convorbirilor literare (Venere si Madona,
Epigonii, Mortua est!) apar in 1870 si 1871, servindu-i lui Maiorescu drept argumente principale in definirea ?directiei noi". Aparitia, la 15 apr. 1870, a poemei Venere si Madona in Convorbiri literare marcheaza in istoria poeziei romanesti un moment cu valoare de eveniment: poezia traditional pasoptista publicata in Familia e inlocuita, fara tranzitii (tranzitia e vizibila doar in manuscrise si postume), cu un registru liric structural diferit, in care se pot recunoaste elementele constitutive ale ?eminescianismului". in 1872, EMINESCU revine in tara; dorind sa-1 pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu un ajutor banesc acordat de ?Junimea". In 1872-1874 urmeaza, la Univ. din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Diihring, Althaus etc), istorie (Lepsius), lb. sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile si fara a-si lua doctoratul. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale (1874), de unde e inlocuit de D. Petrino, care-1 da in judecata pentru imaginare lipsuri de carti. Functioneaza ca prof. la Institutul Academic si ca revizor scolar (1875-1876, perioada cand il cunoaste pe Creanga). O data cu caderea guvernului liberal din care facea parte Maiorescu, EMINESCU pierde postul de revizor si devine redactor la Curierul de Iasi. Participarea la sedintele ?Junimii", prietenia cu Creanga si iubirea, furtunoasa, pentru Veronica Miele marcheaza anii petrecuti in Iasi. Din 1877 e la Bucuresti, redactor (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul. Urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica, incheiata prin izbucnirea bolii, care marcheaza destinul tragic al Eminovicilor si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului (1883). Poetul care dezvaluise ?setea de repaos" a lui Hyperion se cufunda in nebunie ca-ntr-o salvatoare uitare; cand Maiorescu ii aduce la sanatoriu voi. de Poezii aparut in dec. 1883, EMINESCU il primeste ca pe un obiect strain, lipsit de sens. Voi. editat de Maiorescu dezvaluie culturii romane fenomenul EMINESCU si, o data cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp ce spaitualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din
Oda (in metru antic) (?Ca sa pot muri linistit pe mine / Mie reda-ma") se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate care sunt rastimpuri de constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice.
In inceputurile ei, poezia eminesciana nu se revendica de la lirica postpasoptista cu care e contemporana, ci se incadreaza, prin conceptie, tematica, tonalitate sentimentala si univers imagistic, in cea mai pura traditie a liricii pasoptiste. incadrarea insemneaza, de fapt, optiunea, explicit formulata in 1867 in poezia-omagiu, care e si o poezie-program, La Heliade (?Ruga-m-as la Erato sa cant ca tine, barde"). Heliade, poetul profet a carui voce tulbura ?marea moarta" cu ?ape de plumb" a veacului vestind apocalipse si regenerari, reapare in poezia lui EMINESCU la 1870 (Os magna sonaturum, Epigonii) sau la 1872 (La moartea lui Heliade) si el reprezinta prima ipostaza fundamentala a unei mitologii poetice eminesciene care are ca principal articol de crez idealul mesianic al poeticii pasoptiste. O a doua intrupare mitica a poeziei va descoperi EMINESCU in
Andrei Muresanu, care ilustreaza in mitologia poetica din prima parte a Epigonilor ipostaza orfica a poetului (?Cheama piatra sa invie ca si miticul poet") si care este eroul celor trei variante ale poemului dramatic eminescian Muresanu (1869-1876). In prima dintre ele, Muresan, poet si erou national, este un ?profet al luminii"; inspirat de Geniul luminii si incoronat de silfi de lumina, el infrunta, in numele viitorului gintii sale, maleficul an 1848. Prin aceasta conceptie mesianica (reformulata, cu unele modificari, in romanul Geniu pustiu), prin tematica liricii sale (patriotica in Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Horia etc; satirica in Junii corupti; erotica in stil Alecsandri - De-as avea - sau in stil Bolintineanu - O calarire in zori) si prin prezenta unor motive-cheie (?armonia sferelor" sau simbolistica luminii), poezia de inceput a lui EMINESCU vadeste vointa incadrarii in traditia pasoptista. Asumarea formulei poetice a romantismului pasoptist nu insemneaza insa la EMINESCU (decat, poate, in primele poezii din 1866) simpla selectare a unor elemente tematice sau de recuzita poetica, ci incercarea de a ?gandi" poezia asemenea pasoptistilor, adica de a descoperi motivatia interioara a viziunii si sensurile originare ale termenilor conventio-nalizati prin traditie. Dovada, in acest sens, prima varianta a poemei Ondina, intitulata Serata (1867). ?Serata" insemneaza ?magia aurie" a muzicii, caci ariile si dansul plutitor al barzilor si al ?nimfelor" - ?dantandele fiinte albe" - se insereaza aici muzicii sferelor, intalnind, sub regimul vrajii, legea muzicala a ordinii cosmice: ?Muzica sferelor: Seraphi adoara / Inima lumilor ce-o incongioara, / Dictand in cantece de fericire / Stelele tactul lor sa le inspire. / Si cum colorile ce se imbina/ Naste a soarelui alba lumina". In manuscris, versurile sunt insotite de urmatoarele ?ecuatii" marginale: ?Seraph: putere / Cantec: lege / Inima complexul lor // Stelle: lumi / Soarele: tot, AII / Colorile: legile". Imaginea citata din Serata si ?ecuatiile" marginale reconstituie viziunea platoniciana - sau pitagoreica - a universului sferic (deci, perfect), a carui lege e armonia muzicala (?muzica sferelor"), a carui miscare e dansul sau rotirea ritmica a astrilor, al carui prim mobil este intelectul divin (Sufletul Universului la Platon, Inima lumilor la E.) si ale carui motoare celeste sunt inteligentele angelice, guvernand ca suflete ale corpurilor ceresti miscarea prin care lumile adora intelectul divin. Serata reconstituie astfel modelul cosmologic pitagoreic si platonician, care rezistase (neesential modificat de Aristotel, organizat de Ptolemeu, imbogatit in epoca elenistica, in Evul Mediu si in Renastere cu elemente gnostice si crestine) ca model ?stiintific" al universului pana in secolul al XVII-lea. Contemporana fizicii clasice, cosmologia secolelor XVII-XIX abandoneaza modelul platonician, inlocuindu-1 cu un model al ?mecanicii" celeste, cristalizat in special in cosmologia kantiana. Valoarea stiintifica a modelelor cosmologice este, prin natura obiectului, ipotetica: valoarea lor ontologica si, consecutiv, valoarea lor poetica de metafora totala a lumii este absoluta. La nivel ontologic, modelul cosmologic este expresia sentimentului existentei in lume, a raporturilor originare pe care fiinta le stabileste cu universul, optiunea pentru un model cosmologic avand valoarea alegerii unui anume tip de patrie cosmica adoptiva. Romantismul - inclusiv pasoptismul romanesc - opteaza inconstient pentru modelul cosmologic platonician, care transpare mai evident in Mihaida lui Heliade sau in poemul Conrad al lui Bolintineanu. In cosmosul platonician inteligibil (fie la modul rational, fie prin elan mistic), fiinta umana nu se poate simti straina si chiar daca ea traieste, la modul romantic, sentimentul unui exil pe pamant, are oricum asigurata certitudinea -fie si nostalgica - a unei patrii celeste, niciodata definitiv pierduta, intotdeauna recuperabila. Reconstituind acest model al universului, EMINESCU patrunde pana la articulatiile de profunzime ale viziunii poetice a inaintasilor, pe care si-o asuma astfel in sensurile ei originare si nu o perpetueaza doar prin termenii ei conventionali. inainte de a se rupe, cu sentimentul nostalgic al caderii din ?paradisul pierdut" al gandirii poetice, de vizionarismul pasoptist, EMINESCU ii clarifica motivatiile poetice la un nivel de profunzime la care pasoptistii insisi nu ajunsesera; de aceea, ?ingerii" eminescieni au suavitatea si incarcatura mitica a spatiilor originare, pe cand ?Frumoasa ingerela cu dalbe aripioare" a lui Alecsandri nu e decat detalierea discursiva si previzibila a unei figuri poetice conventionale, a carei realitate prima s-a pierdut. Exista in vocabularul poetic eminescian o serie de termeni care se articuleaza, in adanc, viziunii cosmologice platoniciene si care supravietuiesc fazei romantic-pasoptiste a poeziei sale. Sa amintim, dintre acesti termeni, doar cantecul (avand ca varianta pitagoreica muzica a sferelor), dansul (mai ales cu variantele zbor sau plutire, caracteristice miscarilor hipnotice ale personajelor eminesciene, purtate, parca, de o vointa necunoscuta lor, in ritmul unei muzici imperceptibile) si gandirea divina sau angelica ce transpare in imaginea Ondinei - ?Idee / Din planul genezei" sau, mai frecvent, in imaginea femeii-inger (atat de inrudita, prin fiica de rege din inger si demon, prin ingerul-raza din Povestea magului si Muresanu sau prin Onde-Maria din Umbra mea si
Sarmanul Dionis, cu angelica Iulia din poemul Conrad al lui Bolintineanu). Pitagoreica muzicalitate a lumilor ramane o constanta a universului eminescian, in care poezia e echivalata (cu exceptia momentelor de criza sau ?tortura" a gandirii) cu cantecul si nu cu verbul: cuvantul nu are valoarea primordiala de Logos (asa cum o avea la Heliade, care cauta echivalente pentru cuvantul originar in discursul divinitatii din Mihaida). Valoarea primordiala in ordinea lumii o detine cantul (incantatie magica), gandul (care se traduce, nemediat de cuvant, in existenta cosmica: in Muresanu, divinitatea inspirata de cantec ?cugeta lumi noua"; in intr-o lume de neguri, Geniul luminii se desprinde din negura primordiala cand e atins de ?Razele mari a gandirii") sau numarul (in
Scrisoarea I, dascalul ?sprijina lumea si vecia intr-un numar"). Cuvantul apare ca o realitate secunda, care nu este, ci doar ?exprima adevarul" si se poate, de aceea, instraina in istorie, devenind ?vorba" sau ?cuvinte goale". Conform viziunii platoniciene, fiinta umana isi dezvaluie substanta angelica (Ondina, Povestea magului, Sarmanul Dionis), iar gandirea umana (si, privilegiat, gandirea poetica) se descopera consubstantiala gandirii divine (Povestea magului), poezia fiind un mod de acordare a fiintei umane cu cosmosul (ca in pruna parte din Epigonii).
Acest sentiment de securitate a fiintei integrata intr-un univers armonic dispare in etapa ulterioara a poeziei eminesciene. Intre gandirea umana si lume - ca expresie a gandirii divine - se produce o ruptura; criza moderna a gandirii, pe care EMINESCU o defineste prin ?pierderea credintei" (Epigonii, Dumnezeu si om,
Memento mori) este, la origine, o criza a personalitatii, nascuta dintr-un sentiment de instrainare, o romantica ?nevroza a depersonalizarii" (
T. Vianu). Sentimentul de instrainare, definit ca o uitare a radacinilor fiintei (?Am uitat mama, am uitat tata, / Am uitat lege, am uitat tot; / Mintea mi-e seaca, gandul netot"; ?Viata mea curge uitand izvorul" - Amicului F. I.) sau ca o rupere interioara (?In van cat intregimea vietii mele / Si armonia dulcii tinereti" - O ,-ntelepciu-ne), devine, in
Melancolie, agonie a eului care contamineaza cu prcpria-i irealitate universul, perceput halu-cinatoriu ca un imens sicriu al astrului mort (?Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta / Prin care trece alba regina noptii moarta"). Criza identitatii resimtita in Amicului F. I. devine, in 1870, constiinta crizei unei generatii, exprimata in Epigonii sau in La moartea lui Neatntu (?In zadar ne batem capul triste firi vizionare / Sa citim in cartea lumii semne ce noi nu le-am scris / [] Gandirile-s fantome, si viata este vis") si propusa ca tema in Geniu pustiu, romanul celor ?nenascuti in timpul lor". Intitulat initial Naturi catilinare. Geniu pustiu prefateaza jurnalul eroului (demonicul Toma Nour, student transilvanean participant Ia Revolutia din 1848) printr-o ?rama" narativa care e, de fapt, o meditatie asupra epocii postrevolutionare si asupra functiei pe care arta (nu poezia, ci romanul, cronica unor timpi de decadenta) trebuie sa-1 joace intr-o asemenea epoca de criza istorica. O transpunere a temei din Epigonii in istoria Moldovei incearca EMINESCU in piesa Mira ( varianta Stefan ita-Voda). Ca si celelalte drame eminesciene (Bogdan-Dragos, Dece-bal etc), neterminata Mira (care facea parte dintr-un proiectat ciclu al Musatinilor) avea sa fie descompusa in piese lirice independente (poezia Melancolie e, la origine, monologul damnatului Stefanita-Voda); fragmente izolate (Stefan cel Mare in viziunea lui Arbore) si motive din Mira (chipul din castel, calugarul-poet din templul ruinat de pe malul marii etc.) aveau sa migreze in marile poeme romantice Povestea magului calator in stele sau Muresanu. In intregul ei, piesa se voia insa expresia dramatica a conflictului intre o generatie trecuta, insufletita de credinta, al carei ultim reprezentant (?hieroglifa" sau ?ruina" a timpilor eroici ai lui Stefan cel Mare) este batranul Arbore, si o generatie tanara, atinsa de ?viermele necrezatoriei", instrainata de sensul existentei neamului, - generatia lui Stefanita-Voda. In acest conflict, poezia (in piesa, poetul Majo) incearca revitalizarea epocii de instrainare prin recuperarea varstei eroice a neamului. Caci, in a doua etapa a creatiei eminesciene, platoniciana ?Inima a lumilor" isi pierde valoarea de inteligenta divina si se demonizeaza printr-o inversare de roluri vizibila in Demonism, unde Ormuz, desi tot zeu-lumina, are, in ordine etica, functiile lui Ahriman, iar Satan aspira sa reinstaureze ordinea etica rasturnata de divinitate. Divinitatea creatoare de viata - adica samburele raului creator de suferinta - e infruntata demonic in Muresanu (?Puternice, batrane, gigante - un pitic / Caci tu nu esti in stare sa nimicesti nimic"; ?Te blastam, caci in lume de viata avui parte") sau in
Rugaciunea unui dac care e, in fond, un blestem mascat, caci lauda demiurgului (?Tu esti moartea mortii si invierea vietii") culmineaza, ironic, cu ruga de a-si nega creatia, acordand dacului, ca suprem bine, nefiinta. Eroul tipic eminescian este acum demonul; insemnele sale sunt ?privirea treaza" (care dezvaluie absurditatea existentei, eflorescenta malefica si inselatoare a unui rau fundamental, a rautatii divine), tristetea abstracta generata de spectacolul suferintei universale (Napoleon e in prima varianta a Odei in metru antic ?trist, adanc, ganditor, dara trist prin tine") si orgoliul cunoasterii si al negatiei. Dar demonul eminescian hraneste - marturisit sau nu - nostalgia paradisului pierdut: un paradis al copilariei pentru individ {O, ramai, Codru si salon), un paradis al gandirii mitice pentru umanitate. De aceea, ruperea de ?santele firi vizionare" e resimtita dureros in Epigonii si prima parte a poemei reconstituie dimensiunile mitice ale varstei poetice, intr-un univers al ?scripturilor romane" (al textelor sacre, originare), al zilelor ?cu trei sori in frunte", al spatiului poetic in care ?izvoarele gandirii" se revarsa in ?rauri de cantari". De aceea, Crist e celebrat in Dumnezeu si om nu ca profet al adevarului, nu ca mantuitor de suferinta, ci ca mit salvator dintr-o depasita varsta a credintei: ?Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? / Va putea sa risipeasca cea neliniste eterna / Cea durere ce-i nascuta din puterea marginita / Si dorinta far de margini? Lasati vorba-va pripita / Mergeti, regi, spre inchinare la nascutul in taverna". De aceea, demonii eminescieni, dezradacinati, prin gandirea lucida, din platoniciana armonie a sferelor, creeaza totusi universuri salvatoare compensative, inlocuind ordinea istorica sau cosmica data (si refuzata) printr-o ordine a visului, a iubirii sau a poeziei. Utilizand elemente caracteristice idealismului magic din proza romanticilor germani, nuvela Sarmanul Dionis experimenteaza o inscenare epica a spatiului gandirii. Nuvela debuteaza abrupt, introducand cititorul in miezul monologului interior continuu care pare a fi adevarata viata a eroului, un izolat fara punti de comunicare cu timpul sau. Printr-un exercitiu de magie, ajutat de cartea lui Zoroastru (Zoroastru e primul avatar al eroului care apare in nuvela sub infatisarea lui Dionis, orfan ratacit in Bucurestii secolului al XlX-lea, si sub cea a calugarului Dan din Iasii lui Alexandru cel Bun), Dionis ?coboara" in propriu-i spatiu sufletesc, acolo unde se afla spatiul si timpul. in posesia cifrului spatial si temporal al lumii fenomenale si, mai apoi, in posesia cifrului matematic al creatiunii, Dionis evadeaza din timpul sau spre a se regasi in calugarul Dan (discipol al diavolului), care incearca, la randu-i, abstragerea din temporalitatea istorica si plasarea la nivelul unei realitati numenale. Demonia gandirii il conduce pe Dan-Dionis in pragul unei caderi asemenea celei luciferice; dar ceea ce-1 salveaza de la prabusire in nefiinta si-1 restituie conditiei sale initiale e iubirea. Dionis traieste, alaturi de Maria (?inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala"), visul unei iubiri care compenseaza visul paradisului selenar pierdut, dar care nu are o ?realitate" mai sigura decat aceea a calatoriei avatarului sau Dan in luna (?Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis? Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea" - Sarmanul Dionis). Revoltatului din inger si demon i se dezvaluie armonia iubirii, impacandu-1, in pragul mortii, cu sine si cu cerul. Dincolo de moarte si dincolo de hotarele credintei insti-tutionalizate, Maria (vampir angelic) este hranita si rechemata la viata, in Strigoii, de existenta logodnicului ei demonic, Arald. Iar demonicul Ieronim descopera, o data cu iubirea Cezarei, spatiul paradisiac, originar, al insulei lui Euthanasius, asa cum se intampla in
Cezara, nuvela cu structura subiacenta de ?idila". Idilele celebreaza, in proza si poezia eminesciana, recuperarea spatiului originar, paradisiac, prin iubire. Idilele in versuri se intituleaza adesea ?poveste" (Povestea teiului, Povestea codrului), caci povestea e cronica timpului paradisiac. Reintegrat cuplului, eroul idilelor descopera calea spre un paraclis ascuns privirilor celorlalti, desi etern contemporan cu lumile cazute sub eroziunea timpului istoric. Ieronim si Cezara sunt singurele fiinte pentru care insula lui Euthanasius (paradis ascuns de un brau de stanci) isi dezvaluie intrarea (Cezara). Fugita in codru, Blanca va gasi calea spre printul din inima padurii, spre spatiul marcat prin prezenta teiului (axis mundi) si a apei in eterna, muzicala izvorare (Fat-Frumos din tei, Povestea teiului). A vorbi despre ?poezia naturii si a iubirii" la EMINESCU inseamna, de fapt, a descrie universul idilelor. Visul, cantecul si iubirea creeaza, in ultima varianta a poemului dramatic Muresanu, un univers de o mirifica splendoare; e imperiul Regelui Somn (cel ?vecinie treaz"), imperiul oniric ce se dezvaluie cu dulce voluptate in ?noaptea clara", inviat de glasul cornului de aur, infiorat de cantecul Sirenei si al Ondinei, strabatut de vocile elementelor si de infinite oglinzi acvatice, pe care insule-sarcofage ?Acoperite numai cu flori si cu poiene / Uriesesti" rasar si se cufunda din nou in apele primordiale, celebrand, intr-o atmosfera ?de-un verde-adanc de jale" eternul ciclu al nasterii si al mortii. Muresan, demonul lucid din prima parte a poemei, patrunde in imperiul Regelui Somn printr-un descantec de uitare: ?Luna, sora, pe-a lui frunte / Stai si farmaca gandirea / Sa traiasca-n vremi carunte / Si sa-si uite toata firea"; Gandirea ?fermecata" atrage din ?noaptea nefiintei" aparitia ingereasca a
Chipului-raza si redescopera pierduta sa consubstantialitate cu divinitatea; glasul de jale al poetului (?o muzica de vis" la care ?lumina tremura") trezeste surasul ?dureros" al zeului obosit; ?Si inima-i batrana din nou o mai inspira/ De cugeta lumi noua cum cugeta o lira / Duioasele-i armonii". Daca universul compensativ din Muresanu poarta insemnele spatiului oniric, cel din Odin si poetul realizeaza imaginea eterna, glacial-impietrita a spatiului poetic pur. Strain in lume, Poetul isi creeaza patria coborand in adancurile Oceanului inghetat, unde va descoperi arhitectura labirintica a lumilor subacvatice (aflate deci mai in adanc decat lumea devenirii din Muresanu); e un univers al luminii impietrite pur, in stralucirea gheturilor vesnice, in ?noaptea clara" a ?labirintelor de neaua", in rasul zeilor (?Si Odin isi deschise ochii albastri / Si mari, razand cu ei"), in frumusetea care este ?Seninul / [] linistea adanca sufleteasca". Daca prima perioada a creatiei eminesciene e dominata de modelul cosmologic platonician, daca cea de a doua e dominata de constiinta unei crize ce dezintegreaza cosmosul lui Platon si se exprima prin imaginea demonului care are inca nostalgia armoniei pierdute si aspira sa o recupereze prin vis, poezie si iubire, ultima etapa a operei eminesciene (ultima nu in sensul cronologic, ci in sensul solutiilor existentiale propuse) dezvaluie o noua relatie intre fiinta umana si univers. Modelul cosmologic platonician e abandonat acum in favoarea unui model pe care - generic - l-am putea numi kantian. Componenta kantiana a viziunii consta in conceperea universului ca o pluralitate de lumi ce izvorasc si mor perpetuu; coincidentele cu cosmologia kantiana din Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und dem mechanischen Ursprung des ganzen Weltgebaudes nach newtonischen Grundsatze abgehandelt se opresc la ideea genezei continue, opusa universului platonician stabil, si la viziunea mortii sistemului solar (din care EMINESCU face, in Scrisoarea I, o imagine a mortii intregului univers). Ideea genezei continue, clarificata in imaginile cosmogonice din
Luceafarul, se grefeaza insa, in adancurile viziunii, pe o intuitie poetica eminesciana originara, aceea a luminii concepute (inca din Serata) ca substanta a lumii. Captata uneori in materie luminiscenta (astrii, cristalul, gheata, marmura), dezvaluita alteori in nesfarsite oglinzi acvatice, in oglinda privirilor etc, lumina se manifesta mai ales ca o corporalitate difuza in consistenta argintie a ?negurilor albe" sau a ?umbrei stralucite". Umbrele si negurile eminesciene sunt patrunse de nostalgia sau de prezenta latenta a luminii, care ?traieste" in adancurile lor, dandu-le transparenta aurorala a lumilor visate in preziua genezei. in splendida postuma Intr-o lume de neguri, geneza nu e decat un rasarit al luminii eliberate de razele gandirii din adancurile negurilor albe: ?Intr-o lume de neguri / Traieste luminoasa umbra. / Mai intai scaldata / in ceti eteme si sure / insa, incet-incet / Raze mari a gandirii / Negurile alb patrund / Si formeaza un arc albastru, / Clar senin in jurul lui / Ce a lui margini isi gaseste intr-a negurilor creti. / Si inainte, inainte / Zboara geniul de lumina" Poate de aceea poezia eminesciana - o poezie a inserarii si a noptii cel mai adesea - nu este totusi o poezie a apusurilor. Cateva strofe - eliminate -din Eco, trei versuri din
Scrisoarea III si alte cateva in Muresanu sau imaginea sangerie a incendiului solar (semn demonic, translatie a ?paienjenisului de linii rosii" din cartea de magie) in Sarmanul Dionis sunt cazuri de exceptie in opera lui EMINESCU Seara eminesciana, ?ceas al tainei", este, dimpotriva, un timp al izvorarii cand ?stelele nasc umezi pe bolta senina" (
Sara pe deal), cand ?Noaptea v-aprinde blandu-i soare" (Povestea magului calator in stele), cand ?Rasare luna linistit / Si tremurand din apa" (Luceafarul) sau ?izvorasc din veacuri stele una cate una" (Scrisoarea III). Timp sacru, inserarea eminesciana e o perpetua reeditare a genezei, si rasaritul lunii, ?minunea" pe care ?noaptea si-o asteapta" in Sarmis, desprinde ca-n inceputuri lumile din negura. Clopotul care ?plange cu-al serei dulce ton" (Povestea magului), ape ce ?plang clar izvorand in fantane" (Sara pe deal), Catalina tainic infiorata de plans in fata Luceafarului ?rasarit / Din linistea uitarii" (Luceafarul) celebreaza misterul acestei perpetue izvorari a lumilor in lumina. Perpetua nastere si moarte a lumilor nu este insa pentru EMINESCU - asa cum era pentru Kant - dovada perfectiunii de ?mecanism" a universului guvernat de o inteligenta divina aflata la curent cu fizica lui Newton. Ceea ce lipseste cerurilor pustii din cosmologia eminesciana a ultimei perioade este tocmai prezenta inteligentei divine, caci lumile au incetat sa fie ?cugetate" de demiurg. Intr-una din variantele premergatoare Scrisorii I, nasterea lumii e vazuta ca urmare a unei ?porniri rebele", a unei ?greseli" a nefiintei ce ?viermui un punct - din care / isi scranti tot universul paraliticul lui somn". Viata universului e ispasirea acestui pacat originar - o halucinanta agonie de lumi somnambule, care, stapanite de ?dorul lung, nestins" al pacii pierdute, ?realearga /// Spre-echilibrul linistei intocmele". Redactia definitiva a poemului abandoneaza imaginea, de o imensa putere de sugestie poetica, a greselii divine prin care viata lumilor aparea ca o lunga agonie expiatorie, iar dorul de nefiinta este inlocuit prin ?dorul nemarginit" ce atrage la viata, ?din sure vai de chaos", ?colonii de lumi pierdute". Interpretarea curenta a ?dorului nemarginit" ca un sinonim al schopenhauerienei vointe este insuficienta in contextul Scrisorii I, caci ea nu poate explica viziunea escatologica ce urmeaza celei cosmogonice, adica viziunea reintoarcerii in sine, impacata, a pacii din inceputuri. ?Dorul nemarginit" nu se impartaseste de atributul eternitatii (care apartine, in exclusivitate, nefiintei divine) si el nu se manifesta decat in intervalul limitat dintre doua nopti impenetrabile - noaptea inceputurilor si cea a sfarsitului -determinand viata ?universului himeric" care nu este decat ?vis al nefiintei". Nefiinta primeste la EMINESCU un inteles diferit de sensul curent de moarte; ea este, in registrul unei imagistici negative care tinde sa depaseasca limitele gandirii categoriale, starea de pura nedeterminare, echivalenta starii de divinitate. Daca viata lumilor nu mai e expresia unei greseli si nici expresia indestnictibilei vointe de a fi, ci modul in care in-sinele divin se viseaza, proiectandu-se intr-o structura inteligibila ca intr-un altceva al sau, ?dorul nemarginit" apare ca ?apetit" divin de autocunoastere (ca in interpretarea pe care Hegel o da, in Prelegeri de fdosofia religiei, mitului cosmogonic indian al lumii create de Brima, zeul dornic de a se intelege pe sine). In acest context, schopenhaueriana ?lume ca reprezentare", ?ochiul" pe care il viseaza, la Schopenhauer, vointa oarba, devine ochiul-oglinda, dar oglinda-magica, creatoare, in care nedeterminarea divina apare ca imagine si sens. In Scrisoarea I, starea precos-mica, neinteligibila, este cea in care ?N-a fost lume priceputa, si nici minte s-o priceapa" sau ?nici de vazut nu fuse, si nici ochi care s-o vaza". in Luceafarul, Hype-rion ajunge in haul precosmic, unde ?nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaste".
Ochiul creat ?spre a cunoaste" este, in Scrisoarea 1, batranul dascal. Atlas spiritual (?Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar, / Astfel el sprijina lumea si vecia intr-un numar"), caruia ii este menit sa dezlege, ?in siruri", ?noaptea-adanca a veciniciei". ?Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic", dascalului pare a-i fi harazit rolul de constiinta a universului inconstient, de centru spiritual al lumilor (ce nu mai au o platoniciana ?Inima a lumii"), stapanindu-le cifrul prin descoperirea numarului sacru. Dar aceasta pozitie privilegiata a spiritului nu schimba cu nimic destinul imediat al fiintei care il poarta. in ultima instanta, destinul dascalului - ca si destinul lumilor - este unul ironic, si intrebarii ?ce-o sa aiba din aceasta pentru el batranul dascal?" nu i se poate raspunde decat negativ, caci spiritul nu are o existenta pentru sine. El este doar un instrument - oglinda in care divinitatea informa ajunge la cunoastere de sine, isi satisface ?dorul" care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea absoluta a spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana, a carei expresie suprema - si suprem ironica -este cea a genialitatii. Aceeasi viziune ironica poate fi descifrata in imparat si proletar (?In orice minte lumea isi pune intrebarea") sau in Archaeus (?in fiecare om se-ncearca spiritul universului Oamenii sunt probleme ce si le pune spiritul universului, vietile lor: incercari de dezlegare. Chinul indelungat, vecinica goana dupa ceva necunoscut nu seamana cu aviditatea de a afla raspunsul unei intrebari curioase?"). Expresie a gandirii divine la inceput, reprezentare formativa a gandirii umane mai tarziu, existenta e echivalata in poezia eminesciana cu gandirea. Gandirea - creatoare de sens - devine astfel atributul existentei in general: pentru ca fiinta sa existe, ea trebuie sa se gandeasca pe sine sau sa se lase gandita, primindu-si astfel sensul. In momentul in care gandirea nu mai are puterea de a sustine lumile in fiinta, ele se prabusesc, asa cum se intampla cu civilizatiile din Memento mori, care isi ating, fiecare, ?punctul de sol-stitiu" - ?apus de Zeitate si-asfintire de idei". Pe urmele harfei sfaramate a lui Orfeu invins, cu ?glasul [] stins de-aripa disperarei", Grecia antica se cufunda in ?apele oceaniei" din care s-a nascut; infiorat, gandul are viziunea unei lumi care s-ar prabusi si ar rataci, pe urmele cantecului pierdut, nu in spatiul acvatic elementar si regenerator, ci in ?vai de haos": ?Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade? / Stim de nu traim pe-o lume ce pe nesimtite cade? [] Poate ca in vai de chaos ne-am pierdut de mult de mult". ?Caderea" e, alaturi de ?urcare", una din cele doua miscari ce compun, in cosmologia platoniciana, rotirea sferelor ceresti care da nastere muzicii sferelor, adica ?armoniei din pleiade". Varianta ortodox platoniciana a imaginii apare in Scrisoarea V (?Dulcea muzica de sfere / Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere"), dar in Memento mori gandirea obosita rupe rotirea armonica a sferelor lui Pla-ton, absolutizand ?caderea" ca dor de nefiinta, de prabusire in haos a lumilor ?pierdute". Construite de gandire in jurul unui mit central, civilizatiile din Memento mori traiesc atata timp cat gandirea are puterea de a sustine acest mit. instrainandu-se insa de istorie, atingandu-si ?punctul de solstitiu", gandirea neaga imaginea zeului - pe care tot ea o crease - si asfinteste ?din ev in ev", cu intregu-i cer ?incarcat de mite". Or, epoca moderna este pentru EMINESCU un asemenea timp tragic al gandirii instrainate (?Si-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire"). Opozitia gandire originara-gandire instrainata domina creatia eminesciana incepand cu Epigonii sau cu romanul crizei (?mizeriilor") unei generatii care ar fi trebuit sa fie Geniu pustiu. In ciuda punctelor de plecare comune (?lumea ca reprezentare" modelata de categoriile formative - timp, spatiu, cauzalitate - detinute de subiect) si in ciuda perceperii inrudite a raului universal, poezia eminesciana nu este expresia unui pesimism de nuanta shopenhaueriana, ci a unei constiinte tragice care isi asuma lucid conditia si incearca uneori (in special in satire) sa depaseasca criza gandirii instrainate. Refor-muland vechea conceptie mesianica, Toma Nour (eroul din Geniu pustiu) vede un posibil ?mantuitor" in acela ?care sa scrie romanul mizeriilor acestei generatiuni" pentru ca ?acel om va cadea ca o bomba in mijlocul pustiitei noastre inteligente". in acest sens ?paseismul" reprosat Scrisorilor sau poeziei Epigonii e, de fapt, o incercare de depasire a crizei gandirii, acum instrainata, prin recuperarea formelor ei originare, autentice. Este functia pe care, la nivelul existentei unui popor, si-o asuma istoria. Pentru E., istoria romanilor parcurge trei varste, dintre care primele doua (varsta mitica a Daciei din Memento mori si varsta eroica a statului natural din Scrisoarea III) sunt prin excelenta creatoare, iar cea de a treia, contemporana, e resimtita ca un timp de criza, un timp al instrainarii in istorie. Mostenind imaginea Daciei-paradis pierdut, din literatura pasoptista, Dacia mitica din Memento mori nu are inceput, nu cunoaste devenirea si pare sortita unei existente vesnice. in structura peisajului dacic (cu spatiul ondulat - ?Munti se nalta, vai coboara") transpare abia impietrit ritmul leganat al unei pulsatii cosmice primare. Taramul e strabatut, ca de un ax transversal, de ?fluviul cantarii", care e, in acelasi timp, element al unei geneze perpetue (?Insulele ce le poarta in adancuri nasc si pier"), mormant acvatic si oglinda captand si restituind imaginea inaltimilor astrale (?Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane / Umede se nasc in fundu-i printre ape diafane, / Cat uitan-du-te in fluviu pari a te uita in ceri"). La rasarit se inalta muntele sfant, ax vertical al peisajului dacic si, in acelasi timp, axis mundi, marcand centrul sacru al universului. ?Jumatate-n lume, jumatate-n infinit", muntele sacru rezuma simbolic sensul Daciei, taram originar prin care universul terestru se deschide comunicarii cu cosmosul. Masurat de greierii-orologii (?Pe cand greieri ca orologii, ragusit prin iarba suna"), timpul Daciei nu e istoric, ci cosmic. Traind in varsta mitului, a gandirii originare, Dacia nu poarta in sine germenii distrugerii, si moartea ei nu poate veni decat din afara, adusa de civilizatia ?istorica", triumfatoare, a Romei. Victoria Romei (oricat de eroice ar fi acordurile in care e celebrata) este marcata de semnul unei fundamentale vinovatii, pe care invinsul Decebal o transforma in acuza si motiv de blestem. Odata intrati in istorie prin infrangerea Daciei mitice, noi, ?urmasii Romei", suntem marcati de dubla mostenire a vocatiei eroice romane (?-N inima noastra sunt seminte de marire") si a pacatului, a vinei tragice pe care Roma si-a asumat-o smulgand popoarele ?barbare" destinului lor. in Odin si poetul, Decebal gandeste decadenta mostenitorilor Romei ca pe o ispasire a acestei vini tragice si ca o implinire a vechiului blestem dacic. Moartea Daciei este, pentru E., o tema predilecta, la care se opreste in proiecte succesive. In planuita epopee Decebal, destinul istoric al Daciei in confruntare cu Roma se impletea cu destinul poetului dac Ogur, care avea sa coboare in Walhalla subacvatica a zeilor nordici. Cele cateva fragmente pastrate din piesa Decebal par a apartine unui poem dramatic de tip romantic, dominat de bocetul Dochiei, Casandra vizionara cu ochi de copil, care jeleste suferinta de a fi si exalta, nostalgic, repaosul varstelor precosmice (?Ah! cum nu suntem pe atunci pe cand / Nici fiinta nu era, nici nefiinta Si fara suflet resufla in sine / Un ce unic ce poate nici n-a fost"). Fragmentele dau impresia ca in piesa nu se vor infrunta osti si popoare, ci idei: ideea dacica a libertatii, simbolizata prin furtuna, si ideea romana a ordinii, materializata prin lege. Din perspectiva bocetului Dochiei, Decebal pare mai putin o drama istorica si mai mult un mister medieval. In Decebal si Traian, in daci si romani, unicul, smuls repaosului precosmic, se viseaza si se autodevora in ciocnirea infatisarilor sale antinomice. in durerile lumii, in cutremurul ei apocaliptic, se desfasoara drama sacra a Unicului, care se cunoaste autodistrugandu-se. In istoria neamului sau, EMINESCU traieste astfel destinele Spiritului universal. Prabusirea Daciei e unul din momentele de criza, cand o istorie tragica se naste prin iesirea dintr-o varsta a gandirii mitice. Caderea in istorie si destramarea -prin crima - a statului patriarhal, natural e una din temele neterminatei piese Bogdan-Dragos, precum si tema poemei Gemenii: prin crima lui Brigbel, care-si inlatura fratele geaman, pe Sarmis, printul poet, spre a-i rapi tronul si logodnica, ?Getia cea veche" iese din varsta armoniei mitice si cade in varsta unei gandiri instrainate.
Exista insa o varsta a istoriei neamului cand vocatia eroica a Romei si sentimentul inradacinarii in pamantul dacic coexista armonizate: e varsta eroica a ?intemeietorilor] de tara, datatori de legi si datini", celebrata in Scrisoarea III (in variante, Patria si patriotii). Motivul central al poemei este motivul patriei; la Rovine se confrunta doua tipuri de civilizatie: puternicul imperiu al sultanilor fara de tara (deschizand din nomazii ?Ce cu-a turmelor pasune a lor patrie si-o schimba"), lipsit de radacini in ordinea lumii, intalneste un popor care are constiinta apartenentei sale la pamantul dacic si, prin aceasta apartenenta, constiinta integrarii in ordinea cosmica, instrainarea de istorie insemna, in Memento mori, instrainarea expiatorie a urmasilor de spiritul vechii Rome (?Caci straina-ne gandire / Au zdrobit a vietii veche urias, puternic lant"); ea insemneaza, in momentul satiric al Scrisorii III, pierderea sentimentului patriei, compensata printr-un joc de ?masti", in care sentimentul pierdut e mimat si parodiat prin mimare. Mimarea profanatoare a unei realitati pierdute transforma strainul (strain nu neaparat prin origine, dar, neaparat, prin gandire) intr-un ?saltimbanc" din ?comedia minciunii", care se cere demascat in tonurile de rara violenta ale satirei. Recules si eliberat, spiritul se va putea intoarce atunci spre ?izvoarele gandirii", cautandu-si adevarul in timpii originari ai istoriei (?Cand ii cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza. / In trecut mergem cum zeii trec in cer pe cai de raze"). Publicistica politica a lui EMINESCU e continuarea, cu alte mijloace, a universului din satire. Cu un ?umor de idei" (Calinescu) si, adesea, cu o violenta pamfletara similara celei din Scrisoarea III, publicistica eminesciana, hranita din nostalgia statului natural si din neincredere in tezele contractualiste, e vehement antili-berala, orientata spre un ideal organicist si national. Ca si istoria (memorie a unei natiuni sau memorie a umanitatii), amintirea (adica puterea de a depasi uitarea) are valoarea puterii creatoare a gandirii, care da sens lumilor si unitate fiintei, depasind temporalitatea prin mentinerea unei simultaneitati a timpilor de gandire. Memoria absoluta este atributul magului ?de zile vecinie", al poetului capabil - ca nebunul Sarmis din Gemenii - sa-si ?aminteasca" geneza cosmica sau, in general, al geniului fara stea, care la nastere n-a baut ?vinul uitarii" (Povestea magului). In planul existentei individului, uitarea e semnul non-identitatii, al instrainarii sinelui, resimtit deja in Amicului F. I. (?Viata mea curge uitand izvorul"). Legea uitarii e, in erotica eminesciana, cea sub care se inscrie prezenta efemera si fragila (ca ?floarea alba de cires") a fiintei feminine. In poeziile erotice ale ultimei perioade, femeia nu mai e, ca-n inceputuri, ?inger" sau idee platoniciana (desi mai e visata astfel, impotriva realitatii, in Scrisoarea V); femeia nu mai are existenta proprie, ea exista doar in masura in care este gandita sau se lasa gandita. E ceea ce stie castelana din Scrisoarea V sau Tomiris din Sarmis (?Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba"), este ceea ce nu stie femeia-papusa, marioneta straina siesi, supusa ?conventiei" sociale, ?mastii", ?teatrului" din satire. E ceea ce intuieste Catalina in neinteleasa ei aspiratie spre existenta absoluta a Luceafarului (pe care, de altfel, nu o suporta, caci, supracategorial, Hyperion ii apare insuficient determinat, adica ?mort", in ciuda eforturilor lui de a se face inteles, partializandu-si discursiv natura totala in imaginile antinomice de inger si demon); de aceea, in Luceafarul, Hyperion isi reafirma, la fiecare aparitie, identitatea cu sine (?Eu sunt Luceafarul de sus"), iar Catalinei ii e acordata doar sansa existentei prin conjugare cu astrul (?Iar tu sa-mi fii mireasa"). Elegiile eminesciene sunt poezii care incearca sa salveze, prin amintire, existenta straina siesi - adica supusa devenirii temporale -a femeii ce se pierde in ?valurile vremii", ?rapita de nimicul vietii si de tot" (?Din valurile vremii ma lasa sa te mantui" -Din valurile vremii, variante). Rapita siesi, ea devine o existenta aparenta, adica instrainata (?Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta" - Despartire). Amintirea e, in elegii, efortul esuat al gandirii de a mantui fiinta iubitei (?Din valurile vremii nu pot sa te cuprind"). De aceea, elegiile aduc, in majoritatea lor, o structura identica, organizata biplan: memoria, obstinata identitate cu sine prin gandire, caracterizeaza fiinta masculina, asociata existentei primordiale a naturii, dar atinsa de oboseala acestei identitati (?Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait" - Departe sunt de tine), iar uitarea, vesnica trecere, e legea prezentei efemere a femeii, existand doar ca specie (Catalina e ?chip de lut", adica infatisarea aparenta a materiei), incapabila sa-si pastreze identitatea fiintei. Dar aceasta identitate, garantie a sustinerii lumilor prin gandire, nu e doar insemnul orgolios al fiintei de exceptie, ci si damnarea ei. Hyperion cere demiurgului nu doar ?o ora de iubire", ci, obosit de povara nemuririi, el cere, in fond, ?o alta lege", legea izbavitoare a uitarii. Nascut din ?haos", Hyperion are nostalgia repaosului din inceputuri si vede in Catalina propria sa izbavire prin moarte (?De greul negrei vecinicii, / Parinte, ma dezleaga", ?Din chaos. Doamne, am aparut / Si m-as intoarce-n chaos / Si din repaos m-am nascut, / Mi-e sete de repaos"). Dar, intr-un univers in care divinul e nefiinta, gandirii umane ii e refuzat repaosul uitarii. Lumile se nasc si mor (?Din sanul vecinicului ieri / Traieste azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarasi soare"), dar gandirea, identica siesi (?Iar tu, Hyperion ramai / Oriunde ai apune"), e condamnata sa le sustina vesnic, substituindu-se zeului fara chip, vidului uitarii divine (?Nu e nimic, si totusi e / O sete care-1 soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe"). E legea pe care si-o asuma, lucid, constiinta tragica (?In locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarse"), intr-un univers in care zeii s-au refugiat in nefiinta, dar condamna lumea sa existe, faurindu-si, prin gandire, chipul si istoria.
OPERA
Poesii, pref. de Titu Maiorescu, Bucuresti, 1884; Proza si versuri, editor V. G. Mortun, Iasi, 1890; Rhapsodies Rournaines, I, Bel-Enfant de la larme par ~, Paris, 1890; Deutsche Uebertragungen aus den auser-leseneren des Dichtungen verstorbenen rumaenischen Poeten von Em.
Grigorovitza. Mit einer biographi-schen Skizze von Titu Maiorescu, Bucuresti, 1892; Quelques poesies de ~, avec une notice biographique par Alexandre Vlahoutza, traduction de M. M. V. [Margarita Miller Verghi], Geneve- Paris, 1892; Opere complete, I Literatura populara. Scrieri inedite, pref. de II. Chendi, Bucuresti, 1902; Poezii postume, pref. de II. Chendi, Bucuresti, 1905; Scrieri politice si literare, I, ed. critica si introducere de I. Scurtu, Bucuresti, Minerva, 1905; Poezii, ed. de I. Scurtu, Bucuresti, 1908; Proza literara, ed. si introducere de I. Scurtu, Bucuresti, 1908; Gedichte. Novellen, Deutsch von Maximilian W. Schroff, Craiova, 1913; Opere complete, pref. si studiu introductiv de A. C. Cuza, Iasi, 1914; Poesiile lui ~, ed. critica de
N. Iorga, I-II, Bucuresti, 1922; Poezii lirice, introducere de
L. Blaga, Bucuresti, 1923; Poezii fdosofice, sociale si satirice, introducere de
L. Blaga, Bucuresti, 1923; Poesie, prima versione italiana del testo rumeno, con introduzione e note a cura di R. Ortiz, Firenze, 1927; Poezii, introducere de EMINESCU Lovinescu, Bucuresti, 1929; Poezii, ed. alcatuita de
G. Ibraileanu, Bucuresti, 1930; Poems, Translated from the rumanian by EMINESCU Sylvia Pankhurst and I. O. Stefanovici, with a Preface by George Bernard Shaw, with an introduction by N. Iorga, London, 1930; Scrieri politice, ed. comentata de
D. Murarasu, Craiova, 1931; Poezii, ed. ingrijita de C. Botez, Bucuresti, 1933; Wybor poezyj ipoematow, trad. de EMINESCU Zegladovicz, pref. de N. Iorga, studiu biografic de I. L. Caragiale, Warszawa, 1933; Poemes choisis, traduction par L. Barral, Paris, 1934; Scrieri literare, comentate de D. Murarasu, Craiova, 1935; Literatura populara, comentata de
D. Murarasu, Craiova, 1936; Poeme populare, ed. ingrijita de
I. Pillat, Bucuresti, 1936; Poeme. Luceafarul, Calin, Epigonii, Scrisoarea I, Scrisoarea HI, ed. I. Pillat, Bucuresti, 1937; Poezii, ed. de
M. Dragomirescu, Bucuresti, 1937; Gedichte, ubersetzt von K. Richter, Jena und Leipzig, 1937; Poems, translated by Dimitrie Cuclin, Bucuresti, 1937; Poezii, ed. intocmita si comentata de
G. Calinescu, Bucuresti 1938 (ed. II, revazuta, 1943); Poems, translated from the Rumanian by P. Griram, Cluj, 1938; Basme in proza, ed. I. Pillat, Bucuresti, 1939; Opere, I-IV, ed. ingrijita de I. Cretu, Bucuresti, 1939; Opere, ed. ingrijita, note si variante de
Perpessicius (I Poezii tiparite in timpul vietii. Bucuresti, 1939; II Poezii tiparite in timpul vietii, note si variante: de la ?Povestea codrului" la ?Luceafarul, Bucuresti, 1943; III Poezii tiparite in timpul vietii. Note si variante de la ?Doina" la ?Kamade-va", Bucuresti, 1944; IV Poezii postume. Bucuresti, 1952; V Poezii postume, Bucuresti, 1958; VI Literatura populara, Bucuresti, 1963; VII Proza literara, Bucuresti, 1977; VIII Teatrul original si tradus, Bucuresti, 1978; IX Publicistica, studiu introductiv de Al. Oprea, Bucuresti, 1980; X Publicistica, coordonator D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1989; XI Publicistica, coordonator ed. Al. Oprea, 1984; XII Publicistica, coordonator Al. Oprea, 1984; XIII Publicistica, coordonator Al. Oprea, 1985; XIV Traduceri fdozofice, istorice si stiintifice, studiu introductiv de Al. Oprea, Bucuresti, 1985; XVI Corespondenta. Documentar, coordonator D. Vataraaniuc, 1989); Poezii postume, ed. de I. Pillat, Bucuresti, 1939; Poezii, ed. de Al. Colorian, Bucuresti, 1940; Opera politica, I-II, ed. I. Cretu, Bucursti, 1951; Proza literara. Publicata. Postuma. Inedita, ed. de Al. Colorian, Bucuresti, 1943; Poezii, cu o pref. de
Mihail Sadoveanu, Bucuresti, 1951; Koltemenyek, Bucuresti, 1955; Gedichte. Besorgt von Alfred Margul-Sperber, Geleit-wort von
T. Arghezi, Einleitung von
M. Beniuc, Nach-wort von Oscar Walter Cisek, Bukarest, 1957; Poezii, ed. ingrijita de Perpessicius, Bucuresti, 1958; Poesias. Ver-sion espanola de Maria Teresa Leon y R. Alberti, Buenos Aires, 1958; Opere alese, I-III, ed. ingrijita si prefatata de Perpessicius, Bucuresti, 1964-1965 (ed. II, 1973; in continuare ed. critica, note si comentarii de Aurelia Rusu, IV-VII, 1978-1984); Proza literara, ed. ingrijita si antologie de Aurelia Rusu, Bucuresti, 1984; VII Traduceri, Transcrieri, excerpte, ed. critica de Aurelia Rusu, Bucuresti, 1978 (alte ed.: 1979; 1982; 1984); Poesie d amore, a cura di Mario Ruffini, Torino, 1964; Proza literara, ed. ingrijita de EMINESCU Simion si Flora Suteu, cu un studiu introductiv de EMINESCU Simion, Bucuresti, 1964; Koltemenyei, szerkesztette Kacso Sandor, Bukarest, 1966; Valogatot miivei. Szerkesztette es a bevezeto irta Kopeczi Bela, Budapest, 1967; Despre cultura si arta, ed. ingrijita de D. Irimia, Iasi, 1970; Poezii, ed. critica de D. Murarasu, I-III, Bucuresti, 1970-1972; Poezii, I-III, ed. critica de D. Murarasu, Bucuresti, 1982; Poezii. Poems. Poesies. Gediclite. Stihi. Poesias, ed. selectiva si cuvant introductiv de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Bucuresti, 1971; Articole si traduceri, I, ed. critica de Aurelia Rusu, introducere de A. Martin, Bucuresti, 1974; Lecturi kantiene. Traduceri din ?Critica ratiunii pure", editate de
C. Noica si Al. Surdu, Bucuresti, 1975; Dictionar de rime, ed. ingrijita de M. Bucur si Victoria Ana Tausan, Bucuresti, 1976; Literatura populara, ed. critica ingrijita de D. Murarasu, Bucuresti, 1977; Poezii/Poems, Bucuresti, 1978; Poezii/Poems, versiune engleza si pref. de MacGregor Hastie, Cluj-Napoca, 1980; Poezii. Carmina, trad. de T. Lazarescu, pref. de A. Martin, Bucuresti, 1980; Poezii/Poemas, ed. bilingva romano-spaniola, trad. de O. Lara, pref. de A. Martin, Bucuresti, 1980; Poezii/Stihi, ed. bilingva romano-rusa, trad. de I. Kojevnikov, pref. de A. Martin, Bucuresti, 1981; Poezii/Puizii, ed. bilingva romano-aromana, ed. de Chirata Iorgoveanu, transpuneri de Chirata Iorgoveanu, C. Guli, G. Perdichi, Bucuresti, 1981; Fragmentarium, ed. dupa ms, cu variante, note, addenda si indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1981; Proza literara, ed. ingrijita si antologie de Aurelia Rusu, Bucuresti, 1984; Teatru, I-II, ed. ingrijita, pref. si tabel cronologic de Aurelia Rusu, Bucuresti, 1984; Literatura populara, pref. si bibliogafie de I. Rotaru, Bucuresti, 1985; Poezii/Poesies, prezentare si trad. de Jean Louis Courriol, Bucuresti, 1987; Proza literara, ed. ingrijita, tabel cronologic, note, referinte critice si bibliografie selectiva de I. Cheie-Pantea, Timisoara, 1987;
Cugetari, ed. ingrijita de M. Bucur, Chisinau, 1989; Fiore azzuro, selezione, versione italiana e appunti di traduttore di G. Vasile, prefazione di Zoe Dumitrescu-Busulenga, Bucuresti, 1989; Iubirea de patrie, ed., cuvant inainte si comentarii de D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1989; Poezii (reprod. in facsimil a ed. din 1884), Bucuresti, 1989; Poezii, I-II, cuvant inainte de T. Arghezi, pref. si antologie de Zoe Dumitrescu-Busulenga, tabel cronologic de I. Cretu, Bucuresti, 1989; Rayon-nement d un genie, anthologie critique et poetique, note lirninaire et notices biobibliographiques par G. Apostoiu, Bucuresti, 1989; Basarabia, Bucuresti, 1990; Decebal. Bogdan-Dragos. Cornul lui Decebal. Alexandru Lapusneanu, teatru, ed. ingrijita de
P. Cretia, Bucuresti, 1990; Fat-Frums din lacrima, Cluj-Napoca, 1990; Poezii, antologie, studiu introductiv si analize de I. Rotaru, Bucuresti, 1990; Poezii, postfata de
C. Ciopraga, Bucuresti, 1990; Calin fde de poveste, Craiova, 1991; De la Nistru pan la Tisa, poezii politice, ed. de I. Manzala, Codlea, 1991; Poems, Bangkok, 1991 (text paralel in 1b. engleza si tai); Poezii, antologie si pref. de EMINESCU Simion, Bucuresti, 1991; Poezii, antologie, tabel cronologic, indice alfabetic si crestomatie critica de Felicia Giurgiu, Timisoara, 1991; Poezii, antologie, studiu introductiv si analize de I. Rotaru, Bucuresti, 1991; Fata din gradina de aur, basme, Cluj-Napoca, 1992; Opera esentiala, cu zece comentarii de C. Noica si EMINESCU Cioran, ed. si pref. de C. Barbu, Craiova, 1992; Poezii in ?Familia", ed. ingrijita, note si postfata de M. Blaga, Oradea, 1992; Fat-Fru-mos din lacrima. Sarmanul Dionis. La aniversara. Cezara, pref., repere biografice, date bibliografice de
G. Munteanu, Bucuresti, 1993; Geniu pustiu. Aur, marire si amor, proza literara, pref., curriculum vitae si bibliografie de Al. Piru, Bucuresti, 1993; Istorie si destin. Contributii la cunoasterea romanimii sud-dunarene, antologie de Aurelia Dumitrascu, pref. de N. S. Tanasoca, Galati, 1993; Literatura populara, ed. ingrijita de V Ene, Galati, 1993; Opera poetica, I-VI, ed. de Al. Piru, Craiova, 1993; Poezii, ed. ingrijita de I. Topolog Popescu, stabilirea postumelor de Arina Petrovici, Brasov, 1993; Poezii antume. Bucuresti, 1993; Finul lui Dumnezeu, basme, pref. de S. Ilin, ed. ingrijita de S. Ilin si G. Zarafu, Bucuresti, 1994; Poezie. Proza, Bucuresti, 1994; PoeziilPoesies, trad. de Elisabeta Isanos, Bucuresti, 1994; Opere, I-II, ed. critica de D. Murarasu, postfata de EMINESCU Simion, Bucuresti, 1995; Poezii, voi. ingrijit si prezentat de G. Gana, 1995; PoeziilGediclite, ed. bilingva, antologie si note de I. Acsan, pref. de EMINESCU Papu, Bucuresti, 1995;
Floare albastra I Fiore azzurro, ed. bilingva, antologie de G. Vasile, Bucuresti, 1996; Icoane vechi si icoane noua, publicistica, antologie, cronologie, note si comentarii, repere critice si bibliografie de D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1996; Opere, ed. critica de Perpessicius, Iasi, 1996; Proza literara, Chisinau, 1996; Sarmanul Dionis si alte proze, antologie, pref. si comentarii critice de G. Gana, Bucuresti, 1996; Scrisori, tabel cronologic, note, comentarii si bibliografie de D. Murarasu, pref. de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Bucuresti, 1996; Sfantul pamant al Transilvaniei sub dualismul austro-ungar, antologie, pref., note si comentarii de D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1997; Basarabia pamant romanesc, samavolnic rapit, antologie, jiref. si note de D. Vatamaniuc, 1997; Elegii si sonete I Elegies et sonnets, trad. de Em. Marcu, Iasi, 1997; Eminescu in corespondenta, pref., nota asupra ed. si comentarii de D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1997; Intre Scylla si Charibda. Opera politica, Chisinau, 1997; Luceafarul I Evening Star, trad. de D. Cuclin, Galati, 1997; Poezii, ed. de N. Gramescu, Craiova, 1997; Chestiunea evreiasca, antologie, pref. si note de D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1998; Romanii din afara granitelor tarii si unitatea spirituala nationala, antologie, pref., note si comentarii de D. Vatamaniuc, Bucuresti, 1998; Poezii, ed. de Em. Galaicu-Paun, Chisinau, 1998.
REFERINTE CRITICE
T. Maiorescu, Critice, II, 1892; N. Petrascu, Mihail Eminescu, 1892; M. Dragoinirescu, Critica stiintifica si Eminescu, 1906; C. Papacostea, Filosof ia antica in opera lui Eminescu, 1930; T. Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930; G. Calinescu, Viata lui Miluii Eminescu, 1932; idem, Opera lui
Mihai Eminescu, I-V, 1934-1936 (ed. refacuta in Opere, XII-XIII, 1969-1970); Al. Dima, Motive hegeliene in scrisul eminescian, 1934; N. Iorga, Ist. Ut. rom. cont., I;
D. Caracostea, Arta cuvantului la Eminescu, 1938; L. Theodorescu, in Convorbiri literare, nr. 6-9, 1939; G. Calinescu, Istoria; T. Arghezi, Eminescu, 1943; D. Caracostea, Creativitatea eminesciana, 1943;
S. Cioculescu, T. Vianu, VI. Streinu, Istoria;
D. Popovici, Eminescu in critica si istoria literara romana, 1947 (litografiat); idem, Poezia lui Miliai Eminescu, 1948 ((litografiat; 1969 editat); Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell As-soluto, 1962; Aug. Z. N. Pop, Contributii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1962;
Zoe Dumitrescu Busulenga, Eminescu, 1963; Allain Guillermou, La Genese interieure des poesies d Eminescu, 1963 (trad. romaneasca 1977); I. Massoff, Eminescu si teatrul, 1964; EMINESCU Simion, Proza lui Eminescu, 1964; L. Galdi, Stilul poetic al lui Miluii Eminescu, 1964; I. Rotam, Eminescu si poezia populara, 1965; I. Tohaneanu, Studii de stilistica eminesciana, 1965; Studii eminesciene, 1965; T. Vianu, Studii de literatura romana, 1965; D. Murarasu, Comentarii eminesciene, 1967; I. Cretu, Mihai Eminescu. Biografie documentara, 1968; G. C. Nicolescu, Studii si articole despre Eminescu, 1968; Gh. Bulgar, Momentul Eminescu in evolutia limbii romane literare, 1971; I. Rotaru, O istorie, I; EMINESCU Papu, Poezia lui Eminescu, 1971 (ed. II, 1979); Caietele Mihai Eminescu, I-V, 1972-1980; Ion Dumitrescu, Metafora marii in poezia lui Eminescu, 1972; EMINESCU Todoran, Eminescu, 1972; G. Munteanu, Hyperion, I Viata lui Eminescu, 1973; /. L. R., III; G. Ibraileanu, Miliai Eminescu. Studii si articole, 1974; C. Noica, Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti, 1975; Gh. Bulgar, De la cuvant la metafora in variantele liricii eminesciene, 1975; St. Ca-zimir, Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, 1975; G. I. Tohaneanu, Expresia artistica eminesciana, 1975; VI. Streinu, Eminescu. Arghezi, 1976; I. M. Rascu, Eminescu si cultura franceza, 1976; Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970), I Opere, 1976; Zoe Dumitrescu-Busulenga, Eminescu. Cultura si creatie, 1976; Pagini vechi despre Eminescu, 1976; M. Dragomirescu, Mihai Eminescu, 1976; Eminescu in documente de familie, ed. de Gh. Ungureanu, 1977; Gr. Scorpan, Mihai Eminescu, 1977;
M. Eminescu in critica italiana, antologie si trad. R. Boureanu si T. Parvulescu, 1977; Amita Bhose, Eminescu si India, 1978; Eminescu dupa Eminescu, 1978; Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, 1978; Aug. Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, 1978; G. Calinescu, Mihai Eminescu. Studii si articole, 1978;
M. Mincu, Luceafarul, 1978; D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, 1979; G. Calinescu, Avatarii faraonului Tla, 1979; I. Kojevnikov, Mihai Eminescu si problema romantismului in literatura romana, trad. A. Vraciu, 1979; I. D. Marin, Eminescu la Ipotesti, 1979; Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor, 1979; I. Cheie-Pantea, Eminescu si Leopardi. Afinitati elective, 1980; Gh. Bulgar, Eminescu. Coordonate istorice si stilistice ale operei, 1980;
M. Zamfir, Poemul romanesc in proza, 1981; EMINESCU Todoran, M. Eminescu. Epopeea romana, 1981; N. Iorga, Eminescu, 1981; G. Bogdan-Duica, Miliai Eminescu. Studii si articole, 1981; L. Rusu, De la Eminescu la
Lucian Blaga si alte studii literare si estetice, 1981; Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Radulescu si Eminescu, 1982;
M. Dragan, Mihai Eminescu. Interpretari, I, 1982; D. C. Mihailescu, Perspective eminesciene, 1982; Eminescu si clasicismul greco-latin. Studii si articole, ed. ingrijita, note bibliografice, indice de T. Diaconescu, 1982; G. Popa, Spatiu poetic eminescian, 1982; St. Ava-danei, Eminescu si literatura engleza, 1982; I. Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, 1982; V. Cutitaru, Metamorfozele lui Hyperion. Studiu asupra poemei Luceafarului, 1983; Eminescu poetul national. Interpretat de, I-II, 1983-1985; P. M. Gorcea, Steaua din oglinda visului, 1983; D. Murarasu, Mihai Eminescu. Viata si opera, 1983; Al. Oprea, In cautarea lui Eminescu gazetarul, 1983; Perpessicius, Eminesciana, 1983; A. Petres-cu, Eminescu. Originile romantismului, 1983; Aug. Z. N. Pop, intregiri documentare la biografia lui Eminescu, 1983; P. Rezus, Mihai Eminescu, 1983; T.
V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, 1983; V. Vintilescu, Eminescu si literatura inaintasilor, 1983; P. Caraman, Pamant si apa. Contributie etnologica la studiul simbolicei eminesciene, 1984; N. Ciobanu, Eminescu. Structurile fantasticului narativ, 1984; Th. Codreanu, Eminescu -dialectica stilului, 1984; EMINESCU Lovinescu, Mihai Eminescu, 1984; D. Tiutiuca, Creativitate si ideal, 1984; S. Cioculescu, Eminesciana, 1985; Eminescu in critica germana, 1985; A. Petrescu, Eminescu. Metamorfozele creatiei, 1985; D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, 1870-1877, 1985; Zoe Dumitrescu-Busulenga, Eminescu si romantismul german, 1986; M. Dragan, Mihai Eminescu. Interpretari, II, 1986;
P. Constantinescu, O catedra Eminescu, 1987;
M. Eliade, Despre Eminescu si Hasdeu, 1987;
G. Galaction, M. Eminescu, 1987; G. Istrate, Studii eminesciene, 1987; Elena Loghinovski, Eminescu in limba lui Puskin, 1987; Al. Melian, Emi-nescu-univers deschis, 1987; // momento Eminescu. Aspetti e problemi nella ricezione deliopera letteraria, 1987; G. Munteanu, Eminescu si eminescianismul. Structuri fundamentale, 1987; Felicia Giurgiu, In eminescianul univers, 1988; D. Vatamaniuc, Eminescu. Manuscrisele. Jurnal al formarii intelectuale si al largirii orizontului stiintific. Laborator de creatie. Instrument de lucru, 1988; Gh. Dragan, Poetica eminesciana, I, 1989; Zoe Dumitrescu-Busulenga, Eminescu. Viata creatie, cultura, 1989; Zoe Dumitrescu-Busulenga, I. Sava, Eminescu si muzica, 1989; Ei l-au vazut pe Eminescu, antologie, ed., note, bibliografie de C. Craciun si V. Craciun, Cluj-Napoca, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu la
Nicolae Labis, 1989; C. Jornescu,
C. Petrescu, Valori etice in gandirea lui Eminescu, 1989; G. Jucan, Emine