Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Ion Luca CARAGIALE - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 30 ian. 1852, satul Haimanale (azi I. L. Caragiale), jud. Dambovita - m. 22 iun. 1912, Berlin (Germania); reinhumat in cimitirul Bellu din Bucuresti.

Dramaturg si prozator.

Fiul lui Luca Caragiale si al Ecaterinei (n. Karaboa).

Nepotul lui Costache Caragiali si al lui Iorgu Caragiali.

Tatal lui Mateiu I. Caragiale si al lui Luca I. Caragiale.

Urmeaza clasele primare si Scoala Domneasca la Ploiesti si urmatoarele patru clase in particular si la Gimnaziul ?Sfintii Petru si Pavel" din acelasi oras. Intre 1868 si 1870 frecventeaza cursurile Conservatorului din Bucuresti, clasa de declamatie si mimica, avandu-1 ca prof. pe unchiul sau, dramaturgul Costache Caragiali.



In 1870 renunta la postul de copist pe care il ocupa la Tribunalul Prahova si se angajeaza ca al doilea sufleor si copist la Teatrul National din Bucuresti. In aceasta perioada, incepe sa publice in gazetele politice si umoristice de orientare liberala Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, si este girant responsabil la Alegatorul liber (1875-1876) sau corector la Unirea democratica (1876-1877). intre 1877 si 1881, colaboreaza cu art., reportaje, note sau trad. la ziarul politic al junimistilor, Timpul, si tot acum frecventeaza sedintele Junimii, in rev. careia isi va publica, alaturi de M. Eminescu si I. Creanga, principalele piese de teatru (O noapte furtunoasa, 1879; Conu Leonidafata cu Reactiunea, 1880; O scrisoare pierduta, 1885; D-ale carnavalului, 1885; Napasta, 1890). In 1879 face prima calatorie in strainatate, la Viena, ca invitat al lui Titu Maiorescu. in 1881 este revizor scolar in districtele Suceava si Neamt, de unde se muta, la cerere, in 1882, in circumscriptia Arges-Valcea.

Ca functionar la Regia Monopolurilor, in 1884, o cunoaste pe Maria Constanti-nescu. Din aceasta legatura se va naste Mateiu I. Cara-giale. In stagiunea 1888/1889, CARAGIALE este director general al teatrelor, calitate in care se ilustreaza, in ciuda sicanelor sistematice, ca un foarte exigent regizor si organizator. In anul 1889 se casatoreste cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina.

Tot in cursul anului 1889, apare la Editura Socec primul voi. al lui C, Teatru, prefatat de Titu Maiorescu, prin studiul sau din 1885, Comediile d-lui I. L. Caragiale. Urmeaza mai multe voi., brosuri si pliante, care, impreuna cu Calendarul Claponului (1878), Calendarul Moftului roman (1902) si cu principalele gazete editate de C, singur sau in colab. {Claponul, 1877; Natiunea romana, 1877; Bobamacul, 1878-1879; Moftul roman, 1893; 1901-1902; Vatra, 1884-1903), alcatuiesc cea mai complexa oferta facuta de un scriitor clasic roman circuitelor de difuzare literara si publicului. In ciuda acestei activitati prodigioase, care ar fi trebuit sa-1 consacre inca din timpul vietii, lui CARAGIALE i s-a refuzat sistematic acreditarea sociala sau culturala, asa incat, dupa un sir de deceptii care culmineaza cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902), inventat de obscurul scriitor Caion, si dupa cateva proiecte nerealizate de a se muta la Sibiu (1891), la Brasov (1892) sau la Cluj (1904), scriitorul se stabileste cu familia la Berlin, in primavara anului 1905. incercase pana atunci sa se opuna numeroaselor obstructii prin gesturi spectaculoase (initiativele comerciale ca berar sau ca mandatar al restaurantului din gara Buzau) si printr-un complicat joc al aliantelor politice cu junimistii, cu liberalii si conservatorii, trecand de la Timpul, la Vointa nationala (1885), Constitutionalul (1889), Gazeta poporului (1895), Ziua (1895) sau Epoca (1896-1897), dar, invins de fiecare data, a recurs la solutia extrema, a exilului voluntar, caruia i-a acordat o semnificatie ultimativa. De la Berlin, unde continua sa scrie, imbogatind literatura romana cu cateva din capodoperele ei narative (Kir lanulea, Calul Dracului), CARAGIALE surprinde pe toata lumea, facand cea mai completa si mai radicala analiza politica a momentului, in studiul 1907. Din primavara pana-n toamna, publicat partial si in rev. vieneza Die Zeit. in vara anului 1908 se angajeaza intr-o ultima actiune politica mai importanta, alaturi de Take Ionescu, liderul Partidului Conservator-Democrat, o formatiune politica proaspat infiintata, dar si aceasta experienta se incheie printr-o deceptie. A murit la Berlin, dupa ce respinsese ideea jubileului de saizeci de ani, organizat in tara.


Pentru foarte multi critici si istorici literari, primele texte ale lui CARAGIALE reprezinta radacina minora si chiar triviala a intregii sale opere, un moment peste care ar trebui sa trecem cu ingaduinta, pentru ca scriitorul a inceput prin a face ?umplutura" sau ?bucataria" unor gazete, la rubrica de ?curiozitati", de ?stiri din afara" sau de ?felurimi". in realitate, in ciuda prestantei lor estetice reduse, textele publicate de CARAGIALE in faza inceputurilor, de la notele din Telegraful (1873-1874) sau de la sonetul dedicat baritonului Agostino Mazzoli, din Ghimpele (1873), pana la traducerea Romei invinse de Alexandre Parodi (1878) sau la imnul Intoarcerea victorioasa, consacrat domnitorului Carol I, dupa razboiul de independenta din 1877-1878, in Calendar pentru toti romanii (1879), se caracterizeaza printr-o combinatie insolita de trasaturi aparent contradictorii, pe care insa scriitorul si le va asuma in totalitate, producand o opera complexa si originala, cu o valoare a intregului mai mare decat suma partilor lui. Prima observatie generala care se poate face este ca multimea anecdotelor, a foiletoanelor si a versurilor umoristice sau elegiace, a sonetelor, schitelor fiziologice si a ?zig-zagurilor" din Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, Alegatorul liber, Unirea democratica, Claponul, Natiunea romana, Timpul sau Bobamacul se organizeaza in jurul a doua sisteme de norme si de cultura ierarhic opuse, sistemul normelor culte, specifice literaturii clasice, academice sau consacrate, si sistemul normelor populare, caracteristice literaturii triviale, de la periferia unei culturi. Pe scurt, intre 1873 si 1879, CARAGIALE publica o intreaga literatura ?de bas-etage", alaniri de versurile serioase din Revista contimporana (1874) sau de traducerea tragediei in versuri Roma invinsa de Al. Parodi, osciland intre anonimat, pseudonimie si asumarea propriului nume, intre proza si versuri, intre speciile clasice (elegia, fabula, sonetul, tragedia) si cele ?frivole" (anecdota, foiletonul de gazeta, schita fantastica), intre realism si fantasticul de tip science fiction, intre tipuri diametral opuse ale circuitelor de difuzare literara sau intre stanga si dreapta politica, adicaintre liberali si conservatori. Dar din aceasta distributie aparent necontrolata a gusturilor, a preferintelor si a responsabilitatii literare se va naste cel mai productiv si mai important principiu de organizare a textelor lui CARAGIALE La sfarsitul secolului al XIX-lea, acest principiu va fi exprimat de scriitor intr-un numar de articole programatice (Cateva pareri, 1896; Ceva despre teatru, 1896; Literatura si politica, 1897), care pledeaza, in esenta, pentru ideea egalitatii formelor si a genurilor literare. La scara intregii noastre literaturi, aceasta atitudine noua fata de literatura a avut ca rezultat cea mai spectaculoasa si mai eficienta imbogatire a conceptului de literatura, prin dinamizarea si prin democratizarea continutului sau. Un exemplu tipic de colaborare a codurilor culturale diferite, in structura unei singure naratiuni, il reprezinta celebra schita Inspectiune (1900), in care doua forme simple (discutia impiegatilor de la berarie, pe o tema specifica literaturii de colportaj - fuga unui casier, cu o foarte insemnata suma de bani, in America - si stirea dintr-o gazeta, la rubrica ?ultimelor informatiuni", despre sinuciderea functionarului Anghelache) incadreaza intregul text, generandu-l.

Aici, o situatie reprezentativa pentru literatura enigmistica sau triviala sta la baza unui text care se incheie nu cu obisnuitul deznodamant clar, ci cu mai multe continuari posibile, ca in literatura ambiguitatilor studiate, si de la o stire simpla de gazeta se ajunge la o subtila problema de constiinta, cu o motivatie psihologica greu de descifrat. in chip asemanator, pornind de la textele simple ale vietii si de la gazete. in Conul Leonida fata cu Reactiunea (1880), o scena domestica, in care totul se desfasoara pe ritmul tabieturilor unui pensionar, atinge chestiunea fundamentala a relatiei intre teorie si practica sau a manipularii indivizilor, in comedia O scrisoare pierduta (1885). impreuna cu tema frivola a adulterului si a santajului sentimental, se dezvolta tema politica a luptei pentru putere, iar in D-ale carnavalului (1885), peste tribulatiile amoroase ale unor mahalagii din Bucuresti se suprapune tema profunda a mizeriei sufletesti si a refuzului incapatanat de a inregistra adevarul, pentru a nu compromite in felul acesta un precar echilibru existential. Pe aceasta cale, doua coduri cu potential narativ diferit, unul eseistic, politic sau de filosofie a specificului national, si celalalt dinamic, romantios si pitoresc se combina intr-o singura formula literara capabila sa satisfaca exigentele opuse ale literaturii propriu-zise si ale literaturii de consum si sa provoace, printr-o singura solicitare directa, vocatia elitara si vocatia simpla, care coexista in orice cititor modern. A doua idee importanta, experimentata inca din perioada inceputurilor, tine de dialectica noua a relatiei intre textele fictionale (autoreferentiale prin excelenta) si textele de intrebuintare (care, prin natura lor, trimit spre un referent exterior). in practica literaturii lui C, simularea acestei relatii neobisnuite face uneori imposibila trasarea unei granite ferme intre fictiunea propriu-zisa a comediilor si documentarul articolelor politice, intre schite, momente si corespondenta sau chiar intre diferitele componente ale aceluiasi text. La un prim nivel de interpretare, in profilul textual al schitei Telegrame (1899) intra un numar de unitati functionale specifice modurilor practice de comunicare (telegramele), schita Urgent (1899) recurge la un montaj de texte administrative (adrese, circulare, rapoarte etc.) iar in Tal! (1909), putem identifica un sir de texte de intrebuintare din cele mai comune (afisul, inscriptia de avertizare, regulamentul sau meniul inserat de reporterii gazetelor intr-un carnet modern). Dupa ce a dat un continut nou conceptului de literatura, impunand colaborarea formelor centrale cu formele periferice ale unei culturi, CARAGIALE a provocat si o modificare a continutului traditional al conceptului de text, realizand secventele narative sau dramaturgice cu o dubla componenta, fictionala si documentara. Pornind de la acest specific al literaturii sale, numerosi critici si istorici literari (G. Ibraileanu, Tudor Vianu si chiar Paul Zarifopol) au vazut in literatura lui CARAGIALE un document reprezentativ, capabil sa dea seama in posteritate despre specificul nostru national si despre modul in care au functionat, in anumite circumstante istorice, diferitele structuri, institutii sau instante sociale romanesti. Pe de alta parte, atitudinii profund revolutionare fata de continutul notiunii de literatura si fata de text ii corespunde, la nivel documentar si sociologic, o atitudine radicala fata de societate, si aceasta trasatura explica rezistenta indelungata a criticilor fata de literatura lui C, care este scriitorul nostru clasic cu cei mai numerosi detractori si cu cea mai contradictorie curba a notorietatii literare. in fine, exista cel putin inca doua demersuri sistematice prin care scriitorul s-a ilustrat ca fiind unul dintre cei mai profunzi si mai revolutionari creatori din intreaga noastra literatura: atitudinea fata de public si atitudinea critica, exprimata direct, sub forma unor cronici sau studii teatrale (din care cel mai cunoscut este Cercetarea critica asupra teatrului romanesc, 1878) sau printr-un numar de texte parodice care au avut rolul de a discredita, prin deconstructie si prin supralicitare, procedee literare, figuri, stiluri si chiar genuri intrate in criza la sfarsitul secolului trecut. in prelungirea rezolvarii inedite a problemei ierarhiei genurilor si formelor literare, atitudinea fata de public (Cateva pareri, Exigente grele, 1896; [Publicul Teatrului National], 1900) a avut ca rezultat spectaculos fie crearea unor texte complexe, caracterizate printr-o ingenioasa distributie a informatiei, ceea ce reclama din partea cititorilor competenta analitica, fie crearea unor texte cu oferta de participare multipla, capabile sa vorbeasca, succesiv sau concomitent, unor categorii diferite de cititori/spectatori, in functie de competenta lor culturala. Atitudinea critica, in varianta ei parodica, are ca rezultat principal o intensa activitate de bruiaj cultural, care denudeaza poncifele din poezia manierista a postpasop-tistilor sau a inovatorilor simbolisti si instrumentalisti, ca si stereotipiile din teatrul melodramatic sau din proza romantioasa si presamanatorista a autorilor de tip N. D. Popescu, Panait Macri si chiar Al. Vlahuta sau Barbu Delavrancea. Cel mai spectaculos text din aceasta categorie este farsa fantezista O soacra (1883), care se raporteaza in permanenta la doua sisteme de texte, pentru a le discredita, sistemul culturii de ziar, cu reportajele si stirile ei de senzatie, si domeniul literaturii foiletonis-tice si melodramatice, din sistemul culturii de colportaj.

Toata activitatea lui CARAGIALE se sprijina pe aceste idei si concepte care, prin complexitatea lor, au starnit impotrivire si contestatie, silindu-1 pe scriitor sa-si desfasoare cariera dupa un scenariu in care scrisul si tacerea, teatrul si proza, tragicul si comicul sau realismul si fantasticul alterneaza de mai multe ori, producand cel mai spectaculos sistem de asteptari din intreaga literatura romana. Astfel, dupa perioada inceputurilor, care poate fi considerata incheiata in ianuarie 1879, cand dramaturgul debuteaza ca autor original pe scena Teatrului National din Bucuresti, CARAGIALE se ilustreaza prin seria capodoperelor sale comice, care i-a iritat pe toti cei ce se asteptau ca scriitorul sa forteze consacrarea printr-o literatura ortodoxa, de tipul tragediei traduse in 1878. Reprezentata la 18 ianuarie 1879 si publicata in Convorbiri literare in octombrie - noiembrie acelasi an, comedia O noapte furtunoasa, care porneste de la pretextul unei farse de mahala, indica cele trei mari directii de dezvoltare ale teatrului lui C: nivelul social, nivelul sufletesc-psihologic si nivelul verbal. Lucrand cu tipuri si situatii specific locale, comedia aceasta inaugureaza in teatrul romanesc o era noua a originalitatii si a valorii perene, rezolvand pentru prima data, in chip stralucit, problema relatiei intre amanuntul realist, particular si individual, pe de o parte, si semnificatia tipica, generala si clasicista, pe de alta. Urmatoarea comedie, Conul Leonida fata cu Reactiunea, farsa intr-un act, citita in 1879 in casa lui Maiorescu si publicata in Convorbiri literare (1 februarie 1880), este o capodopera de ironie si de inscenare dramaturgica. Pornind de la o tema folosita si de V. Alec-sandri in Iasii in carnaval, CARAGIALE adanceste perspectiva comediei sale, adaugand la conflictul initial (spaima de revolutie a celor care au participat ei insisi la o revolutie) un sir de opozitii mai complexe (aparenta/realitate, teorie/practica, spatiul inchis al camerei/universul deschis al societatii) si tema, aproape obsedanta la el, posibilitatii de a manipula, prin retorica politica si prin gazetarie, constiintele indivizilor. Cea mai cunoscuta din comediile lui C, O scrisoare pierduta, a fost citita la Junimea la 6 octombrie 1884, reprezentata la Teatrul National la 13 noiembrie, cu un succes extraordinar, si publicata in Convorbiri literare in anul urmator (1 februarie-1 martie 1885). Toate calitatile dramaturgiei lui CARAGIALE (geniul verbal, dinamismul schimbului de replici, stiinta de a construi un spectacol teatral) se intalnesc in aceasta comedie in care, sub aparenta unei intreceri politice, cu alegatori independenti si discursuri patriotice de la tribuna, se desfasoara un joc ultimativ, bazat pe o tentativa de santaj si incheiat prin farsa finala a impacarii, topos frecvent in textele Iui CARAGIALE si totodata una din cele mai profunde observatii morale ale intregii sale literaturi. Ultima mare comedie a dramaturgului, D-ale carnavalului, s-a jucat la 8 aprilie 1885 si a fost publicata in Convorbiri literare la 1 mai.

Considerata la inceput o simpla farsa de carnaval, cu un exces de incurcaturi amoroase si de quiproquo-uri, piesa si-a dezvaluit cu timpul nu numai insusirile tehnice neobisnuite, dar si gravitatea, caci semnificatia intregului este si aici una morala, vizand promiscuitatea sufleteasca, minciuna si impacarea lamentabila, ca forme generale de a trai. Ca si in Scrisoarea pierduta, personajele aflate in competitie si decise pana la un moment dat sa actioneze in modul cel mai radical cu putinta sfarsesc prin a ignora realitatea si propria constiinta, pentru a obtine pe aceasta cale un castig mai mare decat cel care ar rezulta din recunoasterea lor. Desi au fost respinse dupa un sir scurt de reprezentatii, pe motiv ca ar fi fost imorale si lipsite de patriotism, comediile lui CARAGIALE reprezinta partea cea mai originala, mai rezistenta si mai profund morala a intregului repertoriu dramaturgie romanesc, aflandu-se, in raport cu teatrul precursorilor, in aceeasi situatie in care se gaseau poeziile lui M. Eminescu fata de poezia noastra postpasoptista sau fata de V. Alecsandri. In teatru, CARAGIALE se dovedeste superior tuturor dramaturgilor romani nu numai prin angajament moral sau printr-o rezolvare geniala a unei complicate probleme de cerere si de oferta literara (relatia unui text cu un public de tipul Doamnei abracadabrante, din sceneta incepem, 1909, care putea fi mahalagioaica si aristocrata, capricioasa si statornica sau primitiva si ultrarafinata in acelasi timp), dar si printr-o rezolvare exemplara a tuturor problemelor tehnice care decurg din specificul de gen al dramaturgiei. De aceea, comediile lui CARAGIALE pot fi plasate in punctul greu de atins al unei sinteze armonioase intre idealul clasic al simplitatii si idealul shakespearian al realismului si al abundentei, inainte ca vreun alt autor sa fi reusit sa ilustreze la noi, cu o competenta apropiata de aceea pe care a avut-o C, vreuna din aceste alternative. Ca si in cazul clasicismului francez, miracolul realizat de comediile lui CARAGIALE este acela de a fi conciliat un teatru riguros, in ciuda aparentelor lui de simplitate, cu un public popular prin structura majoritatii sale si, prin aceasta, iubitor de reprezentatii cu aspect cat mai colorat. Dupa un prim interval de tacere, din octombrie 1885 pana in vara anului 1889, CARAGIALE reapare ca publicist la gazeta junimista Constitutionalul, unde publica un articol emotionant la moartea lui M. Emines-cu: In Nirvana. Dar surpriza adevarata se produce prin etalarea unei serii literare noi, care a lasat impresia ca scriitorul a procedat la reorganizarea carierei sale, punand accentul pe latura tragica sau sumbra a existentei, in nuvelele O faclie de Paste (1889) si Pacat (1892), in curioasa schita Grand Hotel ?Victoria Romana" (1890) sau in drama Napasta (1890). Ceea ce pare sa-1 preocupe pe CARAGIALE in momentul acesta este modul in care un om normal isi pierde dintr-o data coerenta sufleteasca sau morala, sub presiunea unor factori care, in definitiv, ne ameninta pe toti. La prima vedere, din 1889 o tema profund tragica ia locul veseliei gratuite din Claponul sau temelor comice din comedii si ocupa, pentru aproape un deceniu, prim-planul creatiei lui CARAGIALE nu numai in Pacat Napasta sau O faclie de Paste, dar si in schita Inspectiune, in nuvela In vreme de razboi (1898/1899) sau in cealalta nuvela aproape tragica, Doua lozuri (1898-1899). in cele mai multe din aceste texte, un om normal isi pierde brusc mintile: Leiba Zibal pentru ca e amenintat de un hot, in conditii in care nimeni nu e dispus sa-1 ajute, Dragomir pentru ca a ucis si Ion pentru ca a fost batut, Stavrache pentru ca nu mai poate renunta la averea incredintata de fratele sau si chiar Lefter Popescu pentru ca s-a apropiat prea mult de realizarea unei dorinte care 1-a urmarit toata viata si care i se refuza in ultima clipa, cu o cruzime absoluta, apartinand de data aceasta destinului. Specific pentru textele din aceasta perioada este si faptul, naturalist in esenta, ca aproape toate (O faclie de Paste; Grand Hotel ?Victoria Romana"; O reparatie, 1896; 1 aprilie, 1896) ilustreaza cazuri particulare ale ?teoriei motorilor animati". Si totusi, in ciuda aparentei de serie literara noua, volumul din 1892 (Pacat; O faclie de Paste; Om cu noroc) contine, alaturi de primele doua texte, tragice si naturaliste, o schita din categoria momentelor si foarte asemanatoare cu Diplomatie (1901) sau cu Mici economii (1900).

Mai mult, CARAGIALE continua sa fie, si in aceasta ipostaza, un observator pasionat al formelor simple si un adept al utilizarii genurilor paraliterare in literatura propriu-zisa, caci variantele minimale la care ar putea fi reduse Pacat, Faclia de Paste sau Napasta sunt de fapt intamplari spectaculoase si cazuri juridice din categoria celor speculate de presa. Pe de alta parte, vehementa autorului tragic este asemanatoare cu vehementa autorului de comedii. Ambii se conduc dupa formula ?simt enorm si vaz monstruos" din Grand Hotel ?Victoria Romana", ignorand un numar de tabuuri - politice si sociale - in comedii psihologice si tematice, in scrierile tragice, in care nu de putine ori eroii sunt niste tarani. Al doilea interval important de tacere din cariera lui CARAGIALE incepe in anul 1891 si se incheie in anul 1893, cand scriitorul isi reia sistematic activitatea in propria revista literara, Moftul roman. Aici au aparut, impreuna cu un numar important de articole si de versuri parodice, schita dramatur-gica Justitie si, dupa titlul general de Scoala romana, primele patru fragmente din seria despre pedagogul Ma-rius Chicos Rostogan (Inspectiune, Examenul anual, Conferinta si In ajunul examenelor). impreuna cu textele din Universul (1899-1901; 1909) si din seria a doua a Moftului roman (1901), aceste schite formeaza un ansamblu comparabil prin expresivitate comica si prin coerenta lui sociologica cu comediile din perioada 1879-1885. Prin elementele de program, enuntate in [Introducere la Notite critice] din Universul, dar care pot fi atribuite intregului ciclu, si prin modul lor tehnic de aparitie, ca foiletoane intr-o gazeta de mare tiraj, schitele lui C, din care cele mai cunoscute au alcatuit sumarul volumului Momente (1901), pornesc, ca si comediile, de la tehnica celei mai simple oferte de participare, adresan-du-se unor cititori care probabil ca nici nu aveau in vedere in primul rand un sistem de asteptari literare. Luate in parte, toate elementele programului din [Introducere] sugereaza un sistem foarte clar de apel, prin care textele propriu-zise se vor sincroniza cu cititorul si cu orarul saptamanal al activitatilor sale. Aici intra mutarile de Sf. Gheorghe si Sf. Dumitru, de 1 aprilie si 10 Mai, Mosii, Craciunul si Pastele, vizitele la five o clock, repausul duminical sau trenul de placere si, din cand in cand, un eveniment exceptional, care agita intreaga colectivitate (manifestatiile politice la Palat si la statuia lui Mihai Viteazul, atentatele lui Boris Sarafoff sau ?inspaimantatoarea" cometa Biela, de la sfarsitul secolului al XlX-lea). impreuna insa, datele acestea conduc spre a doua oferta a textelor, mai importanta, caci prin ea se realizeaza o harta sistematica a cutelor sufletesti ale omului si a civilizatiei sale orasenesti, tot asa dupa cum Pastelurile lui Alecsandri, de exemplu, puneau in legatura omul rural si repertoriul stereotip al muncilor agricole cu orarul cosmic in care acestea se integreaza. Prin schite si momente, CARAGIALE realizeaza o adevarata fenomenologie a societatii romanesti, in varianta ei burghez-citadina si in cateva din zonele in care aceasta se lasa descifrata mai usor: familia, scoala, birocratia, presa, justitia. De asemenea, tipologia dramaturgului este largita si completata de tipologia autorului de schite (bucuresteanul, amicul, copilul rau crescut, cronicarul monden, teoreticianul in vesnica disponibilitate), CARAGIALE fiind descoperitorul unei pitoresti categorii socio-morale, ca expresie a specificului citadin-muntenesc: miticismul. Din 1902, de la Calendarul Moftului roman, pana in aprilie 1907, cand apare in ziarul vienez Die Zeit prima parte a articolului sau despre rascoalele taranesti, CARAGIALE isi intrerupe din nou activitatea si aceasta reprezinta, in plina maturitate creatoare, cea mai lunga perioada de tacere din intreaga lui cariera de scriitor. Abia in 1909, dupa ce a publicat un numar de schite, de versuri si de articole politice in Opinia, in Convorbiri literare sau in Universul, CARAGIALE se consacra redactarii ultimului sau volum, Schite noua (1910), care cuprinde, intre altele, cele doua capodopere ale maturitatii sale: povestirile Kir lanulea si Calul Dracului. Un element spectaculos de noutate, care a reprezentat pentru unii critici dovada ca autorul devenea povestitor, pare sa fie acum fantasticul. Si de data aceasta imaginea unui CARAGIALE care se transforma sau care evolueaza trebuie corectata, caci in sumarul Momentelor intrau povestirile La Hanul lui Manjoala (1898-1899) si La conac (1900-1901) si, asa dupa cum comicul sta la el alaturi de tragic si fantasticul sau miraculosul alaturi de realism, sub raport narativ, alaturi de preferinta pentru contextele minimale din Curiosul pedepsit (1911) sau din schitele aparute in Universul (1909), in care specifica este eliminarea sistematica a tuturor elementelor de text supratemporale (descrieri, maxime, consideratii generale), poate fi identificata si preferinta pentru contextul maxim, cu numeroase digresiuni, anecdote si elemente pitoresti de decor. Mai mult, inainte de a ajunge la formula fantasticului din Momente si din Schite noua, CARAGIALE a practicat fantasticul de tip science fiction, in faza Ghimpelui, fiind unul dintre primii reprezentanti ai proto S.F.-ului romanesc, alaturi de mai putin cunoscutii George Radu Melidon, Al. N. Dariu sau Demetriu G. Ionescu (viitorul om politic Take Ionescu). In versiunea din Momente si din Schite noua, fantasticul lui CARAGIALE este de cele mai multe ori miraculosul si feericul din povesti, cu totul in spiritul mitologiei folclorului balcanic, unde intalnirile cu diavolii, cu sfintii si cu Dumnezeu la o raspantie de drumuri sunt obisnuite si unde profanul intra la tot pasul in atingere cu sacrul, nu din dorinta savarsirii unei convertiri mistice, ci in vederea satisfacerii, pe aceasta cale, a unui sanatos instinct justitiar. Alteori, accentul poate cadea pe un sens general initiatic si, din acest punct de vedere, CARAGIALE se apropie de I. Creanga, cel din Povestea lui Harap-Alb. Ca si opera propriu-zisa, corespondenta lui C, redactata mai ales in perioada exilului voluntar la Berlin si literara prin cuvant, prin accentele comice si prin anecdotica, prezinta aceeasi problema a alternantei intre tacere si scris, caci textele trimit cu obstinatie spre un spectacol absent, realizat pe cale orala, si sugereaza un mod foarte complex de a intelege esenta mecanismelor care regleaza comunicarea intre indivizi. Ideea ca un scriitor se confrunta cu cititorii sai, cu un sistem dat de norme si, in cele din urma, cu un sistem de recompense si penalizari, determinandu-1 sa aleaga o anumita varianta de joc din mai multe posibile, fusese enuntata de CARAGIALE si in publicistica, in [Cabinetul negru] (1900) sau in Politica si literatura (1909), sub forma unor scrisori deschise catre poetul Al. Vlahuta. De altfel, alaturi de consideratii despre public, despre text sau despre ierarhia genurilor literare, problema relatiei intre un sistem de texte, sistemul de norme (artistice si sociale) si sistemul de plati reprezinta, spre sfarsitul carierei, una din cele mai importante teme ale literaturii lui C, tratata nu numai eseistic, dar si narativ, in Gramatici si mascarici (1895), Karkaleki (1896), Partea poetului (1909) sau Ion (1909).

Descifrarea tuturor acestor teme si principii de functionare ale literaturii lui CARAGIALE face posibila renuntarea la perspectiva fragmentarista, specifica istoriei literare mai vechi, care opunea inceputurilor textele de maturitate, teatrului proza si tragicului comediile, dupa o prealabila compartimentare a operei in capitole si in faze distincte, intre care cititorii ar avea de ales. in realitate, literatura lui CARAGIALE reprezinta cea mai expresiva si mai indrazneata tentativa de acreditare artistica din intreaga noastra literatura, printr-un program cu mai multe componente estetice, reprezentate cu un anumit grad de intensitate, cel putin o data intr-o anumita faza de joc. Iar atunci cand exigentele autorului par sa se schimbe, de vina sunt orizontul de receptare si agresivitatea sistemelor de raspuns (critica, oficialitatile, Academia, confratii), caci scriitorul este constient nu numai de egala sa inzestrare artistica, dar si de faptul ca in comic sau in tragic, in teatru, in proza sau in poezie, mecanismele de gen functioneaza diferit si ca textul literar este o marime care urmeaza sa fie negociata cu cititorii, intr-un anumit context istoric, in functie de unul sau de mai multe sisteme de norme, la care literatura poate fi raportata pe rand sau concomitent. De aceea, CARAGIALE trebuie considerat nu numai un geniu clasic si realist, care a creat in literatura noastra limbajul dramaturgie, asa dupa cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar si un genial dialectician, capabil sa se exprime cu egala stralucire in toate momentele carierei sale, in teatru si in proza, in schitele telegrafice din varianta momentelor sau in povestirile de mai mari dimensiuni din Schite noua, in fine, in publicistica de partid sau in literatura epistolara. In acelasi timp, prin refuzul de a se inhiba in fata tabuurilor estetice si sociale din epoca in care a trait, CARAGIALE s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult in directia intelegerii mecanismelor de existenta ale unui text literar, dar si in directia descifrarii resorturilor profunde ale specificului national.

OPERA

Teatru, pref. de T. Maiorescu, Bucuresti, 1889; Napasta, Bucuresti, 1890; Note si schite, Bucuresti, 1892; Pacat O faclie de Paste. Om cu noroc, Bucuresti, 1892; Teatru, Iasi, 1894; Schite usoare. Bucuresti, 1896; Culisele chestiunii nationale. Bucuresti, 1896; Notite si fragmente literare, Bucuresti, 1897; Schite. Traduceri si originale, Iasi, 1897; Sfant-Ion. Balada haiduceasca, Bucuresti, 1897; Momente, Bucuresti, 1901; Doua bilete pierdute, Bucuresti, 1901; Mitica, Bucuresti, 1902; 1907. Din primavara pana-n toamna, Bucuresti, 1907; Opere complete, I-III, Bucuresti, 1908; Schite noua, Bucuresti, 1910; Reminiscente, Bucuresti, 1915; Abu-Hasan, Bucuresti, 1915; Culegeri postume. Iasi, 1920; Versuri, Bucuresti, 1922; Teatru, I-II, precuvantare de Al. Davila, Bucuresti, 1922; Momente, I-II, pref. de E. Lovinescu, Bucuresti, 1928; Opere, I-VII, ed. ingrijita de P. Zarifopol si S. Ciocules-cu, Bucuresti, 1930-1942; Teatrul, introd. si note de D. Murarasu, Craiova, 1931; Nuvele, povestiri, note critice, I-II, ed. comentata de M. Paulian si T. D. Maruta, Craiova, 1936; Opere alese, I-II, schita bibliografica, analize, note de Se. Struteanu, Bucuresti, 1940; Nuvele noua, introducere si studiu de D. Maracineanu, Bucuresti, 1944; Momente, schite, amintiri, ed. ingrijita de Gh. Adames-cu, Bucuresti, 1946; Poezii, ed. ingrijita de D. Murarasu, Bucuresti, 1946; Opere, I-III, pref. de S. Iosifescu, Bucuresti, 1950; Opere, I-TV, ed. ingrijita de Al. Rosetti, S. Cioculescu si L. Calin, Bucuresti, 1959-1964; Scrisori si acte, ed. ingrijita si pref. de S. Cioculescu, Bucuresti, 1963; Fabule, satire, parodii, ed. ingrijita de L. Calin, Timisoara, 1972; Opere alese, I-II, antologie si pref. de M. Preda, Bucuresti, 1972; Teatru, pref si bibliografie de G. Dimisianu, Bucuresti, 1973; Teatru, ed. ingrijita de Al. Rosetti, S. Cioculescu si L. Calin, repere de istorie literara de Mioara Apolzan, Bucuresti, 1976; (ed. II, 1982); Momente, antologie, postfata si bibliografie de A. Anghelescu, Bucuresti, 1978 (ed. II, 1986); Schite si povestiri I Sketches and Stories, ed. bilingva, versiunea engleza de E. Tappe, Cluj-Napoca, 1979; Nuvele, ed. de V. Vintilescu, Timisoara, 1984; Momente si schite, antologie de L. Calin, pref. de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1986; La Hanul lui Manjoala, pref. de G. Dimisianu, Bucuresti, 1987; Restituiri, ed. de M. Bucur, Cluj-Napoca, 1986; Tema si variatiuni, ed. si pref. de I. Vartic, Cluj-Napoca, 1988; Momente, schite, povestiri, ed. si pref. de Virginia Carianopol, Bucuresti, 1991; Nuvele si povestiri, ed. de Sanda Radian, Bucuresti, 1991; Fat-Frumos cu Mot in Frunte, Craiova, 1991; Abu-Hasan, poveste orientala, Bucuresti, 1992; Momente, Bucuresti, 1992; O faclie de Pasti, ed. de Th. Codreanu, Galati, 1992; O scrisoare pierduta, Galati, 1993; Despre lume, arta si neamul romanesc, selectia textelor si cuvant inainte de D. CARAGIALE Mihailescu, Bucuresti, 1994; Scrieri alese, teatru, nuvele, momente, schite, ed. de A. Shermanski, Brasov, 1994; La Hanul lui Manjoala, nuvele si povestiri, Bucuresti, 1994; Momente, selectie si studiu introductiv de G. Dimisianu, Bucuresti, 1994; Teatru, Bucuresti, 1995; Calul dracului si alte povestiri, ed. si cuvant inainte de Virginia Carianopol, Bucuresti, 1995; Comediile lui I. L. Caragiale, introducere, comentariu, dosar critic, note si bibliografie comentata de L. Papadima, Bucuresti, 1996; Momente, ed. si studiu introductiv de I. Vartic, note de Mariana Vartic, Cluj-Napoca, 1997; Nimic fara Dumnezeu, art. si note critice, cu o pref. de Al. Paleologu, ed. de R. Codrescu, Bucuresti, 1997; Momente si schite, ed. de N. Gramescu, Craiovai, 1997.

REFERINTE CRITICE

C. Dobrogeanu-Gherea, in Contemporanul, nr. 10; 11; 12, 1885; idem, in Drepturile omului, nr. 89, 1885; CARAGIALE Dobrogeanu-Gherea, Studii, I-II; N. Iorga, in Adevarul, nr. 1155, 1892; H. Sanielevici, incercari critice, 1903; P. Eliade, Causeries litteraires, I-III, 1903; T. Maiorescu, Critice, III, 1908; G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, 1909; E. Lovinescu, Critice, II, 1910; III, 1915; H. Petra-Petrescu, Ion Luca Caragiale Leben und Werke, 1911; G. Ibraileanu, Note si impresii, 1920; Se. Struteanu, incercare critica asupra comicului dramatic la Caragiale, 1924; G. Ibraileanu, Scriitori; idem, Studii literare, 1930; P. Zarifopol, Artisti si idei literare romane, 1930; Anna Colombo, Vita e opere di Ion Luca Caragiale, 1934; M. Ralea, Valori, 1935; P. Constantinescu, Figuri literare, 1938; B. Iordan si L. Predescu, Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor, 1939; S. Cioculescu, Viata lui /. L. Caragiale, 1940; G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; G. Calinescu, in Jurnalul literar, nr. 2, 1947; S. Iosifescu, Caragiale, 1951; Studii si conferinte cu prilejul centenarului lui I. L. Caragiale, 1952; E. Ionescu, Notes et contre-notes, 1962; P. Martin, Ion Luca Caragiale. Bibliografie de recomandare, 1964; I. Roman, Caragiale, 1965; V. Rapeanu, Noi si cei dinaintea noastra, 1966; CARAGIALE Regman, Confluente literare, 1966; idem, Carti, autori, tendinte, 1967; M. Zaciu, Masca; B. Elvin, Modernitatea clasicului Caragiale, 1967; St. Cazimir, Caragiale. Universul comic, 1967; Perpessicius, Scriitori, II, 1967; P. Con-stantinescu, Scrieri, II, 1967; I. Negoitescu, insemnari critice, 1970; Al. Paleologu, Spiritul; AL George, Semne si repere, 1971; S. losifescu, Dimensiuni cara-gialiene, 1972; Amintiri despre Caragiale, 1972; Al. Paleologu, Bunul simt ca paradox, 1972; I.L.R., III; Al. George, La sfarsitul lecturii, I-III, 1973-1980; M. Ungheanu, Padurea de simboluri, 1973; Eric. D. Tappe, Ion Luca Caragiale, 1974; I. Constantinescu, Caragiale si inceputurile teatrului european modern, 1974; /. L. Caragiale interpretat de, 1974; M. Zaciu, Lecturi si zile, 1975; V. Cristea, Domeniul criticii, 1976; Al. Cali-nescu, Caragiale sau varsta moderna a literaturii, 1976; Studii despre opera lui I. L. Caragiale, 1976; S. Cioculescu, Viata lui 1. L. Caragiale, Caragialiana, 1977; M. Tomus, Opera lui l. L. Caragiale, I, 1977; V. Cristea, Aliante literare, 1977; Al. Piru, Valori clasice, 1978; V. Mandra, Jocul situatiilor dramatice, 1978; M. Ungheanu, Lecturi si rocade, 1978; V. Silvestru, Elemente de caragialeologie, 1979; L. Ciocarlie, Mari corespondente, 1981; Maria Voda Capusan, Despre Caragiale, 1982; I. Vartic, Modelul si oglinda, 1982; N. Ciobanu, intalnire cu opera, 1982; CARAGIALE Coroiu, Tineretea lui Gutenberg, 1982; M. Iorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982; Alex. Stefanescu, Intre da si nu, 1982; Ileana Berlogea, Teatrul romanesc. Teatrul universal, 1983; Val Condurache, Fantezii critice, 1983; CARAGIALE Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; G. Dimisianu, Lecturi libere, 1983; Sara Iercosan, Junimismul in Transilvania, 1983; S. losifescu, De-a lungul unui secol, 1983; FI. Manoles-cu, Caragiale si Caragiale, 1983; Sanda Radian, Mastile fabulei, 1983; A. Saceanu, Clasicii nu vor sa imbatraneasca, 1983; V. Silvestru, Ora 19,30, 1983; M. Zaciu, Viaticum, 1983; St. Cazimir, Nu numai Caragiale, 1984; V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984; V. Fanache, Caragiale, 1984; I. Cazaban, Caragiale si interpretii sai, 1985; V. Mandra, Istoria, I; Al. Calinescu, Biblioteci; Zoe Dumitrescu-Busulenga -1. Sava, Muzica si literatura, I, 1986; N. Iorga, Teatru si societate, 1986; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1988; V. Cristea, Fereastra criticului, 1987; G. Dimisianu, Subiecte, 1987; M. Dra-gan, Clasici si moderni, 1987; V. Vintilescu, Secvente literare, 1987; F. Aderca, Contributii, II; F. Bailesteanu, Aorist, 1988; St. Cazimir, /. L. Caragiale fata cu kitschul, 1988; II. Chendi, Scrieri, I-II, 1988-1989; Sultana Craia, Fetele orasului, 1988; M. Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988; M. Ungheanu, Fiii risipitori, 1988; M. Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988; P. Zarifopol, Eseuri, I, 1988; M. Bucur, Opera vietii. O biografie a lui I. L. Caragiale, I, 1989; M. Sorescu, in Literatorul, im. 9, 1992; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 29, 1995; Al. George, in Luceafarul, nr. 6, 1996; G. Dimisianu, Clasici romani din secolele XIX si XX, 1996; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 20, 1996; M. Anghelescu, in Luceafarul, nr. 2, 1998; Marina Cap-Bun, Oglinda din oglinda, 1998; I. Tatara, Itinerar caragialian, 1998; V. Popovici, in Orizont, nr. 5, 1998; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 11-12, 1998; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 40, 1998; FI. Mihailescu, in Viata Romaneasca, nr. 10-11, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

Ion Luca CARAGIALE

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ion Luca CARAGIALE


Ion Luca Caragiale - reprezentant al realismului critic -
Ion Luca Caragiale - universul creatiei - Repere in evolutia dramaturgiei romanesti
CAPODOPERA DRAMATURGIEI LUI CARAGIALE
CARAGIALE SI BUZAUL
COMEDIILE D-LUI I.L. CARAGIALE (1885)



Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

DOUA NOTE

- citeste textul

AMATORUL SI ARTISTUL

- citeste textul

OBLIGATIVITATEA OPINIILOR

- citeste textul

OPERA NATIONALA

- citeste textul

ARHEOLOGIE

- citeste textul

O VIZITA LA CASTELUL �IULIA HASDEU"

- citeste textul

INTRODUCERE LA �NOTITE CRITICE"

- citeste textul

POLITICA SI LITERATURA - Corespondenta

- citeste textul

Nevoile obstii si asa numitele"Casa Noastra"

- citeste textul



Teatru

O scrisoare pierduta

- citeste textul
Comedia O scrisoare pierduta
Caracterizarea lui Stefan Tipatescu - O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale
Comedia O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale
Despre Farfuridi (Exemplu de caracterizare a unui personaj caragialean)
O SCRISOARE PIERDUTA� - analiza literara
O scrisoare pierduta - instante ale comicului la granita spre modernitate
O scrisoare pierduta caracterizarea personajelor - Trahanache, Catavencu, Tipatescu, Zoe, Farfuridi, Cetateanul turmentat, Pristanda
O scrisoare pierduta - comedie de Ion Luca Caragiale.
Agamita Dandanache - caracterizare - personaj al comediei O scrisoare pierduta
Caracterziare Cetateanul turmentat - personaj in comedia O scrisoare pierduta
Ghita Pristanda - personaj in comedia O seri-soare pierduta
Nae Catavencu - personaj in comedia O scrisoare pierduta
Stefan Tipatescu - personaj al comediei O scrisoare pierduta
Zaharia Trahanache - personaj in comedia O scrisoare pierduta
Caracterizare - Zoe Trahanache - personaj in comedia O scrisoare pierduta
I.L. Caragiale, O scrisoare pierduta, actul al II-lea Interpretare de text la prima vedere
Sursele comicului in comedia O noapte furtunoasa de Ion Luca Caragiale.
O SCRISOARE PIERDUTA� - COMEDIE, Tema, Locul, Semnificatia titlului
Povestirea pe acte si scene, cu precizarea momentelor subiectului - Structura comediei
Caracterizarea personajelor (Zaharia Trahanache, Stefan Tipatescu, Zoe Trahanache, Ghita Pristanda, Nae Catavencu)
Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simplu, al alegatorului
Sursele comicului
Comedia O scrisoare pierduta
O SCRISOARE PIERDUTA� - Studiul textului
REFERAT O SCRISOARE PIERDUTA DE I. L. CARAGIALE
,,O scrisoare pierduta� - Caracterizarea personajelor
ZOE TRAHANACHE - caracterizare

O NOAPTE FURTUNOASA

- citeste textul
O NOAPTE FURTUNOASA - COMEDIE - Formele de manifestare ale comicului
Povestirea subiectului pe acte si scene
Caracterizarea personajelor - Jupan Dumitrache Titirca, Zita, Veta, Rica Venturiano
Sursele comicului

D ale carnavalului

- citeste textul

Conu Leonida fata cu reactiunea

- citeste textul

NENOROCIREA UNEI REGINE

- citeste textul

A ZECEA MUZA

- citeste textul



Nuvele

In vreme de razboi

- citeste textul
Nuvela in vreme de razboi
Ion Luca Caragiale, In vreme de razboi - trepte ale alienarii
in vreme de razboi - nuvela de Ion Luca Caragiale (Tema nuvelei)
Stavrache - personaj principal in nuvela in vreme de razboi
IN VREME DE RAZBOI - Analiza contextului literar pe capitole
Interpretare de text la prima vedere - I.L Caragiale, In vreme de razboi
IN VREME DE RA�ZBOI - comentariu literar - momentele subiectului
Nuvela psihologica de factura naturalista - IN VREME DE RA�ZBOI
In vreme de razboi de I. L. Caragiale
IN VREME DE RA�ZBOI - Studiul textului

LA HANUL LUI MANJOALA

- citeste textul
LA HANUL LUI MANJOALA - comentariu literar - Nuvela fantastica - Semnificatii
LA HANUL LUI MANJOALA�
Nuvela fantastica La hanul lui Manjoala de I.L Caragiale

KIR IANULEA

- citeste textul
KIR IANULEA - comentariu literar - Nuvela fantastica



Schite

Bacalaureat

- citeste textul
Bacalaureat
BACALAUREAT - analiza literara

Vizita

- citeste textul
Schita Vizita
VIZITA de I. L. Caragiale

D-L GOE

- citeste textul
D-l Goe - schita de Ion Luca Caragiale
D-l Goe - schita de Ion Luca Caragiale
Goe - personaj principal al schitei Dl Goe
Gretchen - personaj central al basmului Craiasa zapezii

TRIUMFUL TALENTULUI

- citeste textul
TRIUMFUL TALENTULUI - analiza literara

Infamie

- citeste textul
I.L. Caragiale, Infamie - Interpretare de text la prima vedere