(pseud
. lui Dan Barbilian)
n. 19 mart. 1895, Campulung Muscel - m. 11 aug. 1961, Bucuresti.
Poet.
Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian si al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseud. care 1-a facut celebru in poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curenta.
Dupa traditia familiei, parintele acelui zidar
Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu, evocat de poet, era un roman macedonean. Studiile elementare si gimnaziale la Campulung Muscel, Dar-manesti (Bacau), Stalpeni (Arges), Pitesti si din nou Campulung (1902-1910), datorita deselor mutari ale tatalui sau, judecator de pace. Urmeaza liceul la Bucuresti ("Gh. Lazar", "Mihai Viteazul", 1910-1914); demonstreaza de pe acum deosebite aptitudini de matematician, fiind remarcat ca atare de D. Titeica, cu ocazia unui concurs al Gazetei matematice (1912). Din 1914 student la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, dar in perioada intrarii Romaniei in razboi (1916-1918) abandoneaza temporar studiile pentru a-si satisface stagiul militar, in Moldova. Dupa intoarcere, si dupa ce-si ia licenta (1921), obtine o bursa de doctorat in Germania. Tanarul, care debutase deja in poezie, duce in "tara svaba" o existenta boema, plina de aventuri si experiente diverse (a carei amintire este pastrata intr-un exceptional schimb de scrisori cu bunul sau prieten
Tudor Vianu) si nu izbuteste sa-si ia doctoratul (revine in tara in 1924). Dupa un stagiu de un an petrecut ca prof. suplinitor la Giurgiu (1925), ajunge asistentul prof. Titeica (1926), sub conducerea caruia isi ia doctoratul (1926) cu o teza despre Reprezentarea canonica a adunarii functiilor hipereliptice.
Dupa 1930, activitatea stiintifica ocupa un loc central in preocuparile sale, materializandu-se intr-un mare nr. de lucrari, apreciate de specialisti ca avand o deosebita originalitate. Din 1932 este conf. univ., acest an fiind considerat de BARBU ca marcand o mai completa "aclimatizare matematica". Participa la Congresul international de matematica de la Praga (1934), conferentiaza la univ. celebre: Hamburg si Gottingen (1936), Miinster si Viena (1938), iar in 1942 ajunge prof. titular la catedra de algebra. Algebra si geometria sunt disciplinele in care continua sa publice si sa-si demonstreze stralucita vocatie de om de stiinta (cu numele sau sunt indicate asa-zisele "spatii Barbilian" in geometrie). Ramane prof. univ. pana in anul mortii (1961). In 1950 i se decernase premiul "Gh. Lazar" al Acad. (pentru matematica). Poetul debutase devreme (1918), cu poezia Fiinta, in Literatorul lui Al. Macedonski. De la inceputul unei intense activitati de creatie este marcat de contactul cu cenaclul si rev. Sburatorul.
E. Lovinescu, care il si semnaleaza (1919) cititorilor ca pe un "poet nou" ii publica in rev. mai multe poeme de factura parnasiana, de care BARBU se va dezice ulterior, neincluzandu-le in voi. Joc secund (1930), singurul publicat de poet in timpul vietii (daca nu se considera voi. nefericit ilustrata placheta Dupa melci, 1921). Pana la data aparitiei voi., BARBU era cunoscut prin poeziile si art. aparute in Sburatorul, in Contimporanul lui Vinea, in Viata Romaneasca, Umanitatea, Hiena, Revista romana, Cuget romanesc s. a., prin prezenta in Antologia poetilor de azi, 1925, alcatuita de
I. Pillat si
Perpessicius. Dupa aparitia voi., care il consacra drept unul din cei mai insemnati poeti moderni, incheie, practic, o activitate de creatie si publicistica relativ intensa, ce a marcat epoca prin caracterul ei adesea polemic (sunt celebre iesirile poetului impotriva lui E. Lovinescu,
T. Arghezi, dar si atacurile la adresa lui VI. Streinu,
S. Cioculescu sau
E. Jebeleanu, care nici ei nu l-au crutat in replicile lor). in ultimii ani ai vietii, lucreaza la o trad. (neterminata) a tragediei shakespeariene Richard al IJI-lea. Caracterizat adesea drept "obscur" in poezie, BARBU este, de fapt, un poet solar, iar ermetismul versurilor sale reprezinta o incercare neegalata pana azi de esentializare extrema a liricii. "Dificila libertate" a poeziei este astfel lectia poetica exemplara a unuia dintre cei mai mari scriitori romani.
Mai mult decat la alti scriitori si poeti interbelici, conceptul de modernitate trebuie discutat in legatura cu poezia lui BARBU in articolul polemic impotriva lui E. Lovinescu, poetul se declara impotriva termenului in genere: "Modernismul e un cuvant impropriu, iar aplicat poeziei, de-a dreptul, o ocara ". In fapt, daca vom considera avangarda ca pe o manifestare extrema si ultima a evolutiei literare postromantice, o raportare a poetului la modernism e inevitabila. Fara a fi avangardist (desi a fost considerat astfel), BARBU isi insuseste, in mod implicit, o seama de consecinte la care se ajunsese prin experienta avangardei. Pozitia poetului e polemica fata de "noile curente poetice" si, raspunzand intr-un interviu la o intrebare legata de acestea, le recunostea un merit doar in masura in care reprezentau o "revenire la imaginativ si romantic"; caci poezia, spune mai departe, "E contrariul starii permanente de revolutie (). E o lirica dezordine rezolvata in liniste". Aceste notiuni teoretice pot aparea, la un moment dat, in contradictie cu insasi opera poetului, in realitate, BARBU a intuit mai bine decat contemporanii sai climatul postromantic in care traia. Ca atare, opera sa devine, intr-un fel, diagrama trecerii de la romantism la "poezia moderna". Daca ne vom raporta la cunoscuta schema "trinitara" a "manierelor poetice barbiene" (
T. Vianu), vom observa ca asa-zisa prima perioada "parnasiana" corespunde unui moment, inca plenar, al decadentei postromantice, pe cand celelalte doua, cea "ermetica" si cea "pitoresc narativa", reprezinta deja doua distantari posibile, in linia primei maniere insa, fata de un asa-zis romantism de tranzitie. in felul acesta, fractura intre prima modalitate a scrisului barbian si cele urmatoare, mai implinite, apare mai putin adanca, intre cele doua perioade existand o conditionare evidenta, ca de la premise la constituirea unui sistem poetic. Elementul de legatura este dat de poezia "iubirii". BARBU se considera el insusi autor al unei astfel de poezii, reprosand unor contemporani ca nu l-au inteles. Evident, termenii in care aceasta poezie apare la BARBU trebuie abstrasi din multitudinea de conotatii pe care notiunea le ingaduie in mod obisnuit. Iubirea, in acceptiunea barbiana, este abstracta; ea presupune o tensiune catre un ideal si de aceea se poate identifica, pana la un anumit punct, cu insusi "elanul" vitalist si dionisiac din primele poeme. Sensul ei este universal si universalist, reprezentand in inceputurile sale lirice o aspiratie cosmica, marturisita fara echivoc. Miezul adanc al acestei conceptii duce la "fauritorul de sensuri" Nietzsche. in sens nietzschean asadar, nu iubirea pentru aproape, ci iubirea pentru indepartat si viitor, pentru "tarziu" si "inalt" este cea care se afla in centrul primelor poeme. Nu o iubire umana apoi, caci iubirea lucrurilor este asezata deasupra acesteia. Prezenta "geologicului" in poezia barbiana, de la inceput, e subsumata acestei teze nietzscheene. Aspiratia spre inalt si spre etern, spre inalta cumpana (Elan) este expresia iubirii pentru indepartat. In aceasta tensiune initiala, incremenita ca un gest al naturii, se afla germenii conceptului de "nunta" la BARBU In Lava, infratirea cu "sferele senine" e un preludiu al unei posibile impliniri a elanului spre inalt; in sens mitologic si simbolic, motivul "nuntii" reapare in Pentru Marile Eleusinii ("nunta subterana") sau ajunge la o aspiratie universalista catre unirea cu "Acordul Pur" in Ti-am impletit, vaga poezie de dragoste. Toata aceasta prima poezie barbiana sta sub semnul sublimului kantian, al sublimului "matematic", dar ea isi gaseste doua posibile deschideri in cadrul aceluiasi ciclu. Valorificand conceptele nietzscheene de "apolinic" si "dionisiac", poetul prefigureaza de pe acum, prin tentativa de imbinare a celor doua directii, poezii din ciclurile sale cele mai reprezentative. Daca poezia apolinica raspunde aspiratiei catre absolut a matematicianului, a poetului "ermetic", iar poezia dionisiaca proclama o cufundare totala in viata, traire, in orgia dionisiaca exista intre ele un termen comun: ideea de totalitate. Totalitate a aspiratiei spre inalt, dar si totalitate de patrundere in "frematatoarea Orgie", in "vitala Histerie". Ideea de totalitate, esentiala pentru gandirea kantiana, recuperata de poetica romantica a aspiratiei spre absolut, este definitorie pentru BARBU Iar daca vom intelege figurai poezia dionisiaca barbiana ca fiind asezata sub "roata Venerei" si poezia apolinica sub cea a "fratelui pur, Mercur", vom vedea ca motivul nuntii este prevestit de aceasta iubire totala, universalista, aspirand cand spre inalt, cand spre traire intensa, nunta avand ca rezultat o inchipuire a unei mitologii abstracte, un Hermafrodit (Hermes si Afrodita, deci Mercur si Venus) abstract si simbolic. Concentrarea sensurilor poeziei spre un simbol autarhic se realizeaza in faza implinita a poeziei barbiene. Dar pana acolo mai exista o cale posibila a depasirii poeziei sublimului, si aceasta cale este "umanizarea" (intr-o alta varianta, termenul propus e "dezrobire"). Umanizarea inseamna transpunerea unei intregi lumi in concepte si simboluri poetice in acel ideal de "alta Grecie", in lumea Isarlakului, cu luminile si umbrele sale. Acestor incipiente si anticipari, cuprinse in primul ciclu, li se adauga grotescul, element modern, revendicat de BARBU in linie expresionista (Dupa melci, 1921), desavarsit apoi in ciclul Isarlak. Conceptia despre "modernism", expusa teoretic de poet, poate fi inteleasa, asadar, ca rezultat al unei limpeziri a propriei poetici. BARBU este unul din cei mai patrunzatori teoreticieni ai actului liric si intuitiile sale pot fi confruntate cu intreaga gandire poetica moderna (de pilda cu teoria "dezumanizarii artei" a lui Ortega y Gasset). in descrierea facuta poeziei noi de catre esteticianul spaniol, aceasta este definita ca fiind "algebra superioara a metaforelor". Racordand o viziune similara asupra abstractizarii liricului la noile curente ale poeziei, BARBU marturiseste, la randu-i, vocatia de intemeietor de sisteme poetice: "Suntem contemporanii lui Einstein care concureaza cu Euclid in imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie sa facem si noi [... ] concurenta demiurgului in imaginarea unor lumi probabile". Stabilita ca atare calitatea de cuprindere potentiala a poeziei majore barbiene in primele poeme, stabilita fiind apoi legatura stransa intre ermetismul barbian si avangarda (ermetismul ca mod de "dezumanizare" a artei si ca modalitate de infatisare superior-ironica a ideii), stabilita, in fine, unitatea in care se afla ciclul balcanic si cel ermetic, se poate incerca punerea in evidenta a constructiei poetice unitare in cadrul celor trei cicluri poetice mai importante.
Ritmuri pentru nuntile necesare este, fireste, unul din punctele de trecere obligatorii. Intr-o lume duala, osciland intre apolinic si dionisiac, intre spiritual si teluric, principiile informatoare sunt si ele doua. Aspiratia spre unitate este forma moderna in care se infatiseaza aspiratia spre absolut a romanticilor. Ea se realizeaza la BARBU prin sinteza, depasind necesitatea alegerii intre cele doua principii, prin integrarea in unitate a acestora, adica a principiului feminin al erosu-lui, asezat sub semnul lui Venus, si al celui masculin, al intelectului "cast si pur". Nesatisfacut de optiune, absolutul barbian vede cele doua trepte, cea senzuala si cea intelectuala, ca fiind ale unei integrari succesive. in mitopoetica pe care poetul o faureste, aceasta unitate ia forma figurala a hermafroditului solar: soarele ingemaneaza, depasindu-le pe fiecare in parte, cele doua trepte ale integrarii. Aceasta este constiinta critica a poeziei, asa cum e inteleasa in eseul Opera de arta conceputa ca un efort de integrare: corectand schematismul dual al lumii informate de doua principii, il depaseste prin unirea lor, prin nunta. Desigur, faptura abstracta a hermafroditului barbian, soarele, depaseste orice mitologie. Ea surprinde schema ultima, "a treia cheie", cea fundamentala, intru intelegerea lumii. In complicata semiologie a poemului, in care se intrepatrund elemente astrologice si mitologice, sensul dat soarelui este o inventie barbiana, ceea ce confera poeziei valoarea unei mitopoetici demiurgice. Poetul este, asadar, un "fauritor de lumi posibile", iar "natura planetara" se substituie, asa cum spunea in Rasaritul Crailor "naturii biologice, sociale sau simplu umane"
Frumusetea incomparabila a nuntii, prevalenta ei asupra "facutului" ne da un sens a ceea ce numim "suficient pentru sine". Soarele, in Ritmuri pentru nuntile necesare, era el insusi suficient siesi; hermafroditul, intrunind cele doua variante posibile ale lumii, isi devine autosuficient. in
Oul dogmatic, autosu-ficienta, spirit suprem al libertatii, este un fel de destin controlabil, care poate sa opteze intre viata si moarte; dar semnificatia nuntii in ou este ridicata la rangul de simbol suprem. Oul este, figurai, intreaga lume; marunta sa lume pastreaza dogma, adica o adevereste. Lasat "in pacea-intaie a lui", oul, ca potentialitate, dezminte banalizarea lumii, pastreaza intacta posibilitatea misterului. Uvedenrode da sensul unei "sexualitati cosmice", raportabila la un efort de integrare subliminar, care vizeaza o interpretare "infrarealista" a lumii, un infrarealism care, "cerceteaza datele perceptiei pentru a-i deduce legea" (v. eseul Rimbaud). Exista desigur in Uvedenrode o contradictie flagranta intre modul simbolului si elementele sale; ea este generata insa tocmai de incorporarea si aici a grotescului, care apare prin disproportie, sensul cosmic al erosului fiind sugerat stilistic prin superlative. Motivul nuntii ca aspiratie de contopire in unitate, ca depasire a dualitatii lumii spre gasirea unei singure chei care sa asigure intreaga totalitatea, se asaza in ciclul Joc secund la un nivel inca mai abstract. Rigurozitatea organizarii devine aici aproape canonica, spre o esentializare deplina a lirismului, mereu strans in sine nedeclarativ, cuprinzand totusi intreaga amplitudine a aspiratiei spre tot:,,Ar trebui un cantec incapator precum / Fosnirea matasoasa a marilor cu sare " {
Timbru). Ciclul acesta propune o identificare a soarelui hermafrodit cu divinitatea, o divinitate a carei valoare sta in unicitate, in ideea de principiu unic. Se raspunde astfel, in abstract, anticiparii continute in ciclul parnasian, poeziei divinului, prezenta si acolo. Joc secund exprima, in ansamblu, aspiratia spre principiul originar si autosu-ficient. Calea de deschidere e invocata: "Fulger strain, desparte aceasta piatra-adanca / Vai agere, taiati-mi o zi ca un ochean", "Ziua-ochean", "ochiul-unghi" (Mod), "conul de seara" (Aura) sunt metafore ale deschiderii spre totalitate. Triunghiul fiind, ideogramatic, semn al divinitatii, ochiul-unghi, cautandu-si dreapta care sa nege linia franta, adica s-o transforme in triunghi (Grup), rezuma in abstract aceasta incercare de a transforma calea de acces spre unitate in realitate, de a ajunge efectiv la principiul suprem. Aspiratia spre inalt e o eliberare din temnita pamantului ("E temnita in ars, nedemn pamant" - Grup). De aceea, cantecul "istovit" de poet se suie ca un imn spre inalt; nuntile (Poarta) apar ca o exasperata dorinta de implinire sistematica a ascensiunii. Dar calea spre inalt incepe de la lumea contingentului, parte si ea a totalitatii, orice s-ar spune in legatura cu detasarea lui BARBU de tot ceea ce este pamantesc. Contingentul - "an al Geei" este el insusi "rai", dar "rai divulgat" (Poarta), realitate totemica avand semnificatie doar prin ceea ce anticipeaza din lumea inaltului (v. si Izbavita ardere). Daca aspiratia spre inalt era disociativa in Uvedenrode, in Joc secund ea este asociativa, neignorand cu toate acestea principiile unei riguroase axiologii, pe care unii au voit s-o numeasca ascetica, si stabilind deci trepte in acest proces de tensiune la infinit. In Izbavita ardere nunta este figurai indeplinita: curcanii stralucindu-si in soare gatul au valoarea unor simboluri ale initierii nuntii; ea se arata prin dans. Acelasi lucru, in fond, si in Secol, astfel ca inaltul principiu, simbolizat de soare, nu este o negare superba a restului, a contingentului. Acesta e atras de divin, si aceasta conceptie reprezinta forma transformata a panteismului din primul ciclu: "Suvita stelei noi intinge-in ape" (Izbavita ardere); gestul simbolic poate avea valoare augurala (Steaua imnului). Fecundat de gand, contingentul poate sa spere un inceput intru divinitate (Margini de seara), ziua se adevereste prin cenusa (Dioptrie) etc. Dar daca, asezata acum in centrul ideii filosofice de aspiratie la principiul autosufi-cient (increat), poezia poate sa sugereze raceala, raceala "castelului de gheata al gandirii", sensul venusian, dionisiac nu lipseste totusi: el este insa esentializat pana la un gest extatic (Steaua imnului), la un dans stilizat pana la esente (Izbavita ardere). Arderea izbavita inseamna tocmai aceasta depasire a senzualului spre intelect si, alaturi de el, spre principiul increat si simbolic hermafrodit. Dualitatea celor doua principii barbiene este permanenta, cum permanenta e si sinteza lor nunta. Intr-un asemenea cadru, taina devine o necesitate sistematica (nunta insasi e una dintre taine). Semnificatia ciclului este deci aceea a unui mereu banuit aspect ascuns, secund, al lucrurilor, care scapa intelegerii. Lucrul efectiv nu este niciodata lucru in sine: e "in sine" dar si "in alt sine", nedeterminat, situat simetric fata de sine, ca si cum ar fi vazut in oglinda. Din ceas dedus (Joc secund) propune tocmai dualitatea intelesului lumii, sensul ei e mereu neunivoc, ambiguu. Pentru William Wilson in Falduri (ciclul Uvedenrode) nepatrunderea tainei duce la revolta absurda, la distrugerea acelui alt "in sine", deci la un fel de sinucidere. In Din ceas dedus taina e propusa in forma ei pura, perfecta, in esenta ei himerica si etern miscatoare, de necuprins. Lumea este deci tot timpul scaldata in aceasta ambiguitate, intr-o dualitate speculara: "calma creasta" - adancul ei, mantuitul azur, efectiv si reflectat, jocul prim banuit si jocul secund cantat, dar nenumit, zenitul presupus si nadirul latent, al reflectarii, insumarea de harfe rasfirate, ridicata si pierduta in zbor invers, cantecul istovit in inalt si rezonand in ascuns, ca in mediul transparent si tacut submarin, cu superba comparatie din ultimele versuri. Dar, spre deosebire de Blaga, la BARBU taina exista in lumina zilei. Poet solar, el are intuitia de mari inaltimi a paradoxului tainei in lumina. "De ziua fanul razelor inseala" (Grup) - spune B., chintesentiind aceasta poetica a ambiguitatii. Soarele, simbol al principiului unic, al increatului creat in sine, singurul obiect al acestui univers care nu are umbra, care umbreste el insusi lucrurile si le creeaza, nu doar ca elemente ale jocului primar al existentei lor adeverite, ci si ale jocului secund al tainei, iata cheia suprema a acestei constructii sistematice care este poezia barbiana. De aceea si onirismul poetului este fara cosmaruri. "Lumina visului", ce scapa suprarealistilor, este cea care il preocupa; o lumina imanenta unui principiu doar simbolic determinabil, acea lumina care-l preocupase si pe Rembrandt, "cel dintai suprarealist", suficienta siesi, imanenta in soarele suficient lui insusi, dar proiectand totodata pecetea dualitatii, scufundand lumea in jocul secund al umbrei si al tainei. Aici rezida esenta superioara a ludismului barbian. Trasatura poeziei lui BARBU este deci aceea a unui "paganism" filosofic si poetic in linia revendicarii acelor "straturi de paganatate" care zac "la temeliile sufletului de azi" (Cuvant catre poeti) si ea delimiteaza tocmai o anume componenta clasica a structurii sale. Perspectiva "ciclului balcanic" pare la acest punct mai indepartata si neintegrabila in sistem. Si totusi contactele nu lipsesc, ba, mai mult, toate cele trei cicluri se afla intr-o fundamentala unitate. in fapt, atributul de "pitoresc" dat acestei poezii nu este numai nepotrivit, dar ii neaga insasi esenta. BARBU insusi isi renega poezia "pitoresca" (acel "cantec antonpannesc" despre care vorbea in Pro domo); Selim, Cantec de rusine sau Rasturnica sunt doar o prima tentatie, abandonata apoi, de schitare a unei lumi balcanice, vazuta ulterior de poet ca o "noua Grecie" si care reprezinta, in fapt, "umanizarea" manierei sale poetice. Potential, inceputul e facut chiar de poezia Umanizare din ciclul parnasian. Un contingent neeliminat, incorporat totalitatii se deduce din Joc secund. Forma sa sociala este Cetatea "alba / dreapta / Isarlak". Imboldul scrierii acestei mai limpezi poezii "balcanice" nu este cautarea pitorescului, ci spiritul justitiar ("mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann"). Ea reprezinta acel "traditionalism sanatos" de care vorbea poetul, recuperarea unui trecut considerat a fi "de rusine" si propunerea lui, prin paradox, ca model. Cetatea Isarlak, cetate imaginara, balcan-peninsulara, reproduce in timpuri mai apropiate de noi o alta Grecie, dar ca "simpla ipoteza morala". in viziunea lui B., Isarlak este o noua Cetate a Soarelui (alba, dreapta), o utopie precum cetatile lui Campanella sau Morus. O cetate ideala asezata intr-o lume care fuge de timp, adastand intr-o "slava statatoare". Noul argonaut al acestei utopii care isi apropie cerul ("Gradina imi sta cerul, iar muntii parmalak"), care reduce (sau inalta) totul la dimensiunile sale, este Nas-tratin Hogea, Nastratin dedus din cel antonpannesc, nou Lohengrin balcanic care nu fuge lasand in urma iubirea, ci vine sa aduca, prin propriul exemplu, semnificatia ei cea mai pura: iubirea pentru tot, transformata in ceea ce ar putea parea opusul ei - iubirea pentru sine, autosufi-cienta. Nastratinul mitologiei poetice barbiene este un "iscusit barbat", un suprem Narcis: ideea iubirii de sine, care era a gandirii poetice grecesti, este apropriata prin grotesc. De altfel, insusi actul scrisului va fi definit de BARBU ca fiind un "act clar de narcisism", dar act absolut (Poetica d-lui Arghezi). Isarlak, realitate ideala, este postulata ca necesara, ca posibilitate de implinire a acordului cu inaltul, ea exista prin contopire cu unicul, cu principiul suprem, din care deriva, de altfel ("rupta de soare"): o cetate a echilibrului cucerit prin depasirea oricarei dualitati, a acordului cu inalta Cumpana, "la mijloc de Rau si Bun", stapanita de un spirit inalt, ca al geometriei ("Vis al dreptei simple"). Isarlak aduce astfel, pe ruinele vechii Troie, ideea de "noua Grecie", de incorporare a filosoficului in omenesc. Prin ea, poezia lui B., detasandu-se oarecum de o intreaga directie a poeziei moderne, regaseste calea spre transcendenta artei, spre comunicare. Celelalte poeme ale ciclului reflecta mai putin conceptia sistematica barbiana; insa atat Domnisoara Hus, cat si In memoriam sau acea incheiere enigmatica denumesc tocmai o noua vointa de umanizare a abstractului. Fara ca acele cuceriri ale artei moderne, trecute prin avangarda, sa fie uitate, ele sunt depasite in Isarlak spre o poezie vizionara si "umana" in acelasi timp. intreaga poezie barbiana se infatiseaza, asadar, in interconexiune de la primele poeme. Nu e necesar sa despartim prea adanc ciclul parnasian de cel ermetic, ci, dimpotriva, prefigurand motivul nuntii, al iubirii de inalt, cel dintai constituie premisa celorlalte. Calea de acces spre intelegerea poeticii barbiene se poate gasi atat in luarile de pozitie teoretice, cat si in creatia propriu-zisa. Prima treapta de initiere, cea erotica, se abstrage pe linia acelei lirici a iubirii in sens nietzscheean, in mod cu totul original, spre o poezie a intelectului, asezata sub roata "fratelui pur - Mercur". Sinteza este instituita de principiul unic, autosuficient, cu variantele sale: hermafroditul, Soarele, Narcis. Ea ofera totodata calea spre umanizare, gasita in utopia Isarlak. Pe acest fond se poate defini si ludismul barbian, de esenta superior ironica in "ciclul balcanic", concentrat asupra Jocului secund" al tainei in lumina, asupra misterului solar, criptic de prea inalta limpezime. in acest fel experienta poetica barbiana se dovedeste a fi singulara in literatura romana, desigur si datorita formatiei de matematician a autorului. El a construit poezia asa cum ar fi construit un sistem matematic: i-a cautat axiomele si postulatele, a edificat peste acestea restul constructiei, a cautat sa obtina chiar respectarea legilor sistemului. Nimeni nu s-a apropiat, din aceasta cauza, mai mult, in poezia romana moderna, de esenta ultima a verbului poetic.
OPERA
Dupa melci, ilustratii de M. Teisanu, Bucuresti, 1921; Joc secund, Bucuresti, 1930; Ochean, cu un cuvant inainte de Al. Rosetti si L. Calin, Bucuresti, 1964;
William Shakespeare, Viata si moartea regelui Richard al III-lea, echivalente romanesti de ~, ed. ingrijita si completata de
R. Vulpescu, Bucuresti, 1964; Joc secund, ed. ingrijita si cu cuvant inainte de Al. Rosetti si L. Calin, Bucuresti, 1966; Pagini de proza, ed., studiu introductiv si note de
D. Pillat, Bucuresti, 1968; Versuri si proza, ed. ingrijita si pref. de D. Pillat, Bucuresti, 1970 (ed. II, 1984); Poezii, ed. ingrijita de
R. Vulpescu, Bucuresti, 1970; Poezii, antologie, postfata si bibliografie de G. Gibescu, Bucuresti, 1979; Pagini inedite, ed. ingrijita de Gerda Barbilian, V. Protopopescu, V. Gh. Voda, cuvant inainte de acad. Gh. Mihoc, Bucuresti, 1981; Joc secund I Juego segundo, edicion bilingiie rumano-espanola, traduccion de V. Ivanovici y Omar Lara, prologo de V. Ivanovici, Bucuresti, 1981; Ion Barbu in corespondenta, I, ed. ingrijita de Gerda Barbilian si N. Scurtu, note si indici de N. Scurtu, Bucuresti, 1982; Nadir latent I Nadir latent, traduction et preTace par P. Miclau, Bucuresti, 1985; Joc secund, versuri, ed. bibliofila ingrijita de
R. Vulpescu, Bucuresti, 1986; Poezii. Proza. Publicistica, ed. ingrijita de D. Pillat, antologie de
M. Dascal, repere istorico-literare realizate de M. Dascal si Maria Rafaila, Bucuresti, 1987 ; Versuri si proza, antologie, pref., tabel cronologic si bibliografie de M. Colosen-co, Bucuresti, 1991; Riga Crypto si lapona Enigel, versuri si proza, ed. ingrijita, cronologie si referinte critice de I. Datcu, Bucuresti, 1995; Poemei Poemes, traduit du roumain par C. Frosin, Bucuresti, 1995; Poeme, antologie, text stabilit si aparat critic de M. Colosenco, Bucuresti, 1997; Opere, I, Dupa melci. Joc secund, pref., stabilirea textului si aparat critic de M. Colosenco, Cluj-Napoca, 1997.
REFERINTE CRITICE
E. Lovinescu, Critice, VI, IX;
F. Aderca, Marturia unei generatii, 1929; E. Lovinescu, Memorii, II, 1931;
E. Ionescu, Nu, 1934; T. Vianu, Ion Barbu, 1935; Perpessicius, Mentiuni III; BARBU Munteanu, Panorama de la litterature roumaine contemporaine, 1938;
G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, Aspecte lirice, G. St. Andone, Istoria matematicii in Romania, II, 1966;
N. Manolescu, Lecturi; VI. Streinu, Versificatia; S. Alexandrescu - I. Rotaru, Analize literare si stilistice, 1967; Const. Ciopraga, Portrete si reflexii literare, 1967;
P. Constantinescu, Scrieri, I; A. Martin, Poeti contemporani, I, 1967; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, 1967; BARBU Nicolescu, Cosmologia "Jocului secund", 1968; C. FI. Pavlovici, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1968; M. Tomus, 15 poeti, 1968; Al. Rosetti, Cartea alba, 1968;
M. Mincu, Critice, I, 1969; D. Pillat, Ion Barbu, 1969 (ed. II, 1982);
M. Calinescu, Eseuri despre literatura moderna, 1970;
V. Cristea, Interpretari critice, 1970; Al. Paleologu, Spiritul si litera, 1970; M. Mincu, Critice, II, 1971; M. Nitescu, intre Scylla si Caribda, 1971;
L. Ulici, Recurs, 1971; M. Calinescu, Conceptul modern de poezie, 1972; Al. Piru, Varia, 1972; S. Cioculescu, Itinerar critic, 1973; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, II; D. Micu, Periplu, 1974;
M. Papahagi, Exercitii de lectura, 1976; Ion Barbu interpretat de, 1976;
I. Pop, Transcrieri, 1976;
M. Muthu, Literatura romana si spiritul sud-est european, 1976; M. Mincu, Repere, 1978; D. Teodorescu, Poetica lui Ion Barbu, 1978; Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, ed. II, 1979; M. Papahagi, Eros si utopie, 1980;
S. Foarta, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, 1980; Ioana Em. Petrescu, Configuratii, 1981; M. Scarlat, Ion Barbu. Poezie si deziderat, 1981; M. Mincu, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetica, 1981; Ioana Em. Petrescu, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 1, 1982; S. Cioculescu, Poeti romani, 1982; I. Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, 1982; Al. Dima, Viziunea, S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 5, 1983; M. Colosenco, in Manuscriptum, nr. 1, 1983; idem, ibidem, nr. 3, 1983; F. Aderca, Contributii, I; I. Neacsu, Introducere in poezie, 1983; M. Papahagi, Critica de atelier, 1983; C. Trandafir, Dinamica, 1983; Vlad Alexandrescu, in Viata Romaneasca, nr. 1, 1984; N. Manolescu, in Steaua, nr. 6, 1984; Ioana Em. Petrescu, in Steaua, nr. 2, 1984; S. Cioculescu, Itinerar critic, IV, 1984; Mandic Gyorgy, Ion Barbu. "Gest inchis", 1984; Gerda Barbilian, Sorin Popescu, in Manuscriptum, nr. 1, 1985; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 3, 1985; M. Colosenco, in Manuscriptum, nr. 1, 1985;
S. Popescu, in Manuscriptum, nr. 2, 1985; P. Tugui, in Limba si literatura, voi II, 1985;
D. Micu, Modernismul II;
Ion Pop, Jocul; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 41, 1986; M. Colosenco, in Manuscriptum, nr. 3, 1986; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 40, 1986; idem, ibidem, nr. 41, 1986; Ioana Em. Petrescu, in Steaua, nr. 8, 1986; M. Scarlat, Istoria, III; N. Manolescu, Despre poezie, 1987; F. Aderca, Contributii, II; G. Ivascu, Confruntari literare, III, 1988; D. C. Mihailescu, intrebarile poeziei, 1988; M. Colosenco, Ion Barbu - Dan Barbilian, 1989; Gh.
Grigurcu, De la
Mihai Eminescu; S. Marcus, Inventie si descoperire, 1989; Maria-Ana Tupan, Scenarii si limbaje poetice, 1989; Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu si poetica post-modernismului, 1993;
C. Baltag, in Viata Romaneasca, nr. 3-4; 7-8, 1995; BARBU Cioculescu, in Romania literara, nr. 9-10, 1995;
D. Vighi, in Romania literara, nr. 22, 1996; Al. Ruja, in Orizont, nr. 7, 1998;
C. Toiu, in Romania literara, nr. 12, 1998; L. Grasoiu, in
Luceafarul, nr. 43, 1999.