n. 23 mai 1942, Ramnicu Valcea.
Filosof, eseist si traducator.
Fiul economistului Petre Liiceanu si al prof. de matematica Ioana (n. Marineanu).
Studii la Liceul "Gh. Lazar" din Bucuresti (absolvit in 1960), la Facultatea de Filosofie din capitala (licenta in 1965) si, tot acolo, la Facultatea de Lb. Clasice (1968-1973).
Dupa absolvire, cercetator stiintific la Institutul de Filosofie al Acad. (1965-1975) si, din 1975 la Institutul de Istorie a Artei. Dr. in filosofie cu teza Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii, publicata in 1975 (debut editorial), sustinuta la Univ. Bucuresti in 1976. Bursier al Fundatiei Humboldt din Germania (1982). Debuteaza in Revista de filosofie (1976). Colab. la Revista de filosofie, Secolul 20, Revue Roumaine des Sciences sociales, Studii si cercetari de istoria artei, Romania literara, Viata Romaneasca etc. Membru marcant al grupului intelectual de la Paltinis, constituit in jurul filosofului
Constantin Noica, rol asumat prin publicarea celor mai citite (si controversate) carti din Romania deceniului 9: Jurnalul de la Paltinis. Un model paideic in cultura umanista (1983) si Epistolar (1987). Publica in 1981 voi. de eseuri incercare in politropia omului si a culturii, trad. din David Armeanul (1977), Platon (voi. III din seria de Opere, 1978), Norbert Groeben (1978), Martin Heidegger (1982-1988, in colab. cu Thomas Kleininger). Prin destin si calitate, LIICEANU e un spirit universal, de elita, reiterand, in cadrul grupului bucurestean din care face parte (
Andrei Plesu,
Petru Cretia, Sorin Vieru, Andrei Cornea) efervescenta erudita a marii generatii interbelice romanesti, formata din Noica,
M. Eliade,
E. Cioran etc.
Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii (1975), carte rapid epuizata din librarii, dar insuficient comentata la vremea aparitiei, are in destinul lui LIICEANU acelasi rol pe care Nasterea tragediei 1-a avut in acela al lui Nietzsche. Studiul aspira sa creeze un sistem (peratologia, stiinta limitei), instituie, superlativ, o vocatie si creeaza un auditoriu, cu o pregnanta pe care putine din cartile epocii o pot revendica. Exegeza a reactionat comod, situand volumul in descendenta Existentei tragice a lui D.D. Rosea, ceea ce, evident, este o eroare, neexistand nici o filiatie directa intre studiul filosofului clujean si cel al lui L., care se va grabi el insusi sa dezminta ascendenta cu care fusese inzestrat, precizand ca Existenta tragica sau, pe de alta parte, Despre sentimentul tragic al vietii al lui Una-muno n-au jucat decat cel mult un rol de catalizator spiritual, de tensiune, nereprezentand catusi de putin o sursa directa de idei. Precizarile au relevat faptul ca Tragicul are, pentru L" un rol de borna existentiala, ceea ce nu face decat sa confirme ascendenta nietzscheana a volumului. " nu putem astepta de la filosofie stiinta tragicului - precizeaza LIICEANU -, pentru ca ea nu ne poate da decat filosofia lui." Teza e cel putin socanta pentru o lucrare de doctorat in filosofie; pentru a nu lasa nici un dubiu asupra metodologiei sale, peste numai o pagina LIICEANU confirma "condamnarea" aparenta a filosofiei: "Filosofia e deci principial inoperanta, in ordine metodologica, in raport cu o cunoastere pozitiva a fenomenului tragic". in consecinta, semnificatia fenomenului trebuie ridicata "in ansamblul vietii umane", unde intra in discutie marile sisteme ale nelinistii metafizice, de la Schopenhauer la Camus sau Unamuno, drumul trecand in mod obligatoriu prin Nietzsche, ceea ce-1 determina pe autor sa identifice punctele de lucru la nivelul ontologiei tragicului si, ulterior, la acela al abordarii analitic-fenomenologice. Planul central al demonstratiei este acela de limita. "Registrele fiintei - scrie LIICEANU - se determina in raport cu conceptul de limita: animalitatea reprezinta limita care nu se cunoaste pe sine; supraumanul este consecinta care nu cunoaste limita; omul singur reprezinta simultan limita si constiinta de sine a limitei Tragicul trebuie cautat in intalnirea unei fiinte constiente finite cu propria sa finitudine perceputa ca limita." O suita de consideratii apodictice, amintind de fragmentarul multor opere nietzscheene, abordeaza moartea ca "dreptul la tragic al fiecarui individ", in vreme ce "istoria reprezinta dreptul la tragic al omenirii in ansamblul ei", ceea ce duce la concluzia ca autenticitatea existentiala a unui individ sau a unei perioade istorice este egala cu coeficientul de peratologie pe care izbuteste sa-1 genereze proiectiv, deoarece "tragismul mortii nu consta in realizarea ei, ci in dorinta de a o transfigura; tragismul istoriei nu consta in evitarea limitei, ci in dorinta de a o realiza". Parcurgerea "tentatiilor" tragice din istoria culturii si a filosofiei culmineaza in volum cu patrunzatorul capitol Nietzsche: tragedia ca structura gnoseologica si soteriologie estetica, unde intreaga lectura ontologica dezvolta relatia dintre peras si apeiron, dintre dionisiacul fondului originar al lumii si "iluzia" necesara a "principiului de individualizare" propriu apolinicului prin intermediul caruia se ipostaziaza formele particulare (termenii sunt ai lui Nietzsche!), insistand cu buna stiinta pe schopenhauerianismul funciar al filosofului german. Excelenta lectura nu omite insa "corectia" pe care autorul Nasterii tragediei o aplica sistemului din Lumea ca vointa si reprezentare; astfel, spre deosebire de Schopenhauer, la care numai intelectul "rece" poate realiza conditia ataraxiei, opunandu-se impulsului generalizat de destructivitate al "vointei de a fi", la Nietzsche esteticul impune cu necesitate iluzia formei, a invelisului plastic, limitativ, opera de arta fiind simultan atat dionisiaca (prin jocul unei poiesis universale), cat si apolinica: "Unul-Primordial este asadar marele Demiurg, iar «sanul naturii» este Atelierul Lumii. Omul este forma desavarsita faurita in acest Atelier, si prin el Vointa isi sarbatoreste eliberarea suprema", oamenii nefiind diferentiati prin talent, originalitate sau aptitudini pragmatice, ci prin cantitatea de fond originar pe care o contin. Obsesia definirii pozitive a tragicului e consonanta cu ideea similara a lui Nietzsche, de a conferi umanului o dimensiune "de amiaza", plenara, opusa ne-gativitatilor "impovaratoare" ale fiintei crestine; prin urmare, nu precaritatea confera caracter tragic unei anumite existente, ci capacitatea acesteia de a ajunge la exces, la exuberanta, chiar daca e autodestructiva: "tragici sunt doar cei excelenti, pentru ca numai ei ajung la limita proprie tragicului, numai ei sunt exemplari prin nazuinta si caderea noastra comuna". Se poate lesne constata ca, in interstitiile sale, volumul aspira la mult mai mult decat ar putea oferi o erudita dizertatie filosofica: la conturarea unei etici a elitei, a fiintelor superioare, fiind nu numai o demonstratie de excelenta intelectuala, ci si un "mesaj" implicit de personalitate accentuata, receptat, la data aparitiei studiului, de inca putina lume. Nu se poate concepe universul Paltinisului, in legatura cu care
N. Steinhardt va folosi, ironic (dar si impropriu), termenul de "catari", in absenta acestei logici a fiintei ce aspira sa-si construiasca - ca pe o ingaduinta cosmic -exuberanta - propriul mit. Pentru a se evita prezumtia de orgoliu, inerenta in ultima instanta intentiei, grupul va "transfera" asupra lui Noica atributele mitului, edificand ceea ce psihanaliza numeste o "functie de substitutie". Astfel, in Jurnalul de la Paltinis. Un model paideic in cultura umanista (1983), centralitatea asigurata de catre filosoful septuagenar reprezinta doar o tehnica de constructie, esentiala fiind autarhia impenetrabila a grupului ca atare, constituit din indivizi ridicati deasupra mediei prin simplul privilegiu de a apartine unui cerc de elita. Pe langa exemplaritate, vocatia inca difuz materializata de a contura un nucleu de presiune domina sociologia acestei recluziuni montane, vizibila la tot pasul in febrilitatea cu care Noica "iese din idee", pentru a visa institutii, mecanisme elitare de propulsare si de validare, pepiniera celor 22 de genii (cate unul la un milion de locuitori), intretinuti de populatia Romaniei pentru a face performanta culturala fiind cea mai celebra. Cronicar al unor trasee maieutice exemplare, LIICEANU introduce in volum si o subtilitate de extractie nietzscheana, care va debusola exegeza, perplexa la jocul autorului de a-si impinge mereu protagonistii in directia histrionismului: Paltinisul nu este, astfel, un spatiu hieratic sau monastic, populat de fiinte cu gesturi reprimate, emblematic si controlat core-grafiate, ci un mediu de spontaneitate camuflat dionisiac, in care fiecare discipol se defineste pe sine ca aventura solitara, personala, despartirea de Noica fiind, ca atitudine existentiala, mai aproape de intentia originara a cartii decat - asa cum s-a crezut - afirmarea statutului de obedienta.
Disputele acerbe din jurul volumului, purtate, in parte, in presa, cu viziera semiridicata, in parte, oral si in parte, in relatii epistolare, vor constitui un unic document de sociologia receptarii, inclus integral in Epistolar (1987). Volumul propune restituirea unui adevar prin deconstruirea deformarilor la care fusese supus, datorita receptarii voit sau involuntar distorsionate, Jurnalul de la Paltinis: "in putinii ani care s-au scurs - va scrie LIICEANU in motivatia editarii acestui insolit, dar rasunator volum -s-a intamplat sa apara impresia ca Jurnalul descria «o cetate intarita a orgoliului exclusivist». in fapt, insasi initiativa publicarii lui transforma o experienta restransa intr-un act de disolutie activa a oricarei forme de inchidere". Scrisorile reproduse (intre nume figurand, alaturi de protagonistii Paltinisului, Stefan Aug.
Doinas, Andrei Pippidi, Al. Paleologu, Radu Bogdan, E. Cioran etc.) sustin ideea construirii unei opere spirituale ideale, colective si vointa subiacenta de a reinnoda legaturile cu marea traditie interbelica a "generatiei 27". Se constata insa si o anumita inflexibilitate rigida a lui LIICEANU pe parcursul volumului (
M. Papahagi sesizand, in Tribuna, nr. 36, 1987, o carenta de seninatate la autorul antologiei), in vreme ce
A. Marino va denunta estetizarea ostentativa a raporturilor dintre protagonisti: " este absolut evident, pentru oricine citeste Epistolarul, ca placerea de a vorbi, de «a face frumos», a straluci, a scrie literatura este predominanta" (Tribuna, nr. 45, 1987). Observatia e consonanta cu un eseu celebru, scris de catre LIICEANU despre "paradigma feminina a auditoriului" la Noica. In 1981, LIICEANU publica culegerea de eseuri (in parte inedite) incercare in politropia omului si a culturii, o subtila interogatie privind legitimitatea filosoficului ca atare. Existentialul ca proiectie integrala, integrativa domina demersul eseistului: spre deosebire de stiinta, sustine textul introductiv, care are mereu in vedere generalul, categoria, supraper-sonalul, filosofia trebuie sa-si propuna reapropierea fiintei de om, de reusitele si abisurile acestuia, ceea ce-1 determina pe autor sa defineasca filosoficul (tot pe urmele lui Nietzsche) drept "un mod artistic de a gandi", asociind disciplinei conceptului mai degraba artisticul profund decat stiinta sau logica. Un bun eseu, Opera de arta ca simbol al luminarii si ascunderii, reafirma niet-zscheanismul structural al unui ganditor pentru care spiritualul ramane o functie nu a "fiintei" (ca la Noica), ci a "vietii".
OPERA
Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii, Bucuresti, 1975; incercare in politropia omului si a culturii, Bucuresti, 1981; Jurnalul de la Paltinis. Un model paideic in cultura umanista, Bucuresti, 1983; (ed. II, 1991; ed. III, 1996); Epistolar, prezentat si ingrijit de ~, Bucuresti, 1987 (ed. II, revazuta si adaugita, 1996); Apel catre lichele. Bucuresti, 1992 (ed. II, 1996); Cearta cu filosofia, eseuri, Bucuresti, 1992 (ed. II, 1998); Tragicul: o fenomenologie a limitei si depasirii, ed. II, revazuta, Bucuresti, 1993; Itinerariile unei vieti, urmat de Apocalipsa dupa Cioran. Trei zile de convorbiri, Bucuresti, 1995. Traduceri: David, Introducere in filosofie, trad., studiu introductiv, note, comentarii de ~, Bucuresti, 1977; Platon, Opere, III (trad. in colab.), Bucuresti, 1978; Norbert Groeben, Psihologia literaturii. Stiinta literaturii intre hermeneutica si empirizare, trad. de ~si Suzana Mihailescu, Bucuresti, 1978; Martin Heidegger, Originea operei de arta, trad. de ~si Thomas Kleininger, Bucuresti, 1982 (ed. II, 1995); idem. Repere pe drumul gandirii, trad. de ~si Thomas Kleininger, note introductive de ~, Bucuresti, 1988; Platon, Phaidros, trad., lamuriri preliminare si note de ~, Bucuresti, 1993.
REFERINTE CRITICE
H. Wald, in Familia, nr. 1, 1976; LIICEANU Ciocarlie, in Orizont, nr. 5, 1976; St. Aug. Doinas, in
Luceafarul, nr. 5, 1977; S. Vieru, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 1, 1977; D. C. Mihailescu, in Transilvania, nr. 11, 1981; H. Gollner, in Karpaten Rundschau, nr. 5, 1981; N. Mecu, in Revista de Istorie si Teorie Literara, nr. 1, 1982;
D. Pavel, in Amfiteatru, nr. 9, 1984; Val Condurache, Portret al criticului in tinerete, 1984;
E. Simion, Sfidarea retoricii, 1984; Ioana Margineanu, Teatrul si artele poetice, 1986; M. Papaliagi, in Tribuna, nr. 36, 1987; A. Marino, ibi-dem, nr. 45, 1987;
S. Foarta, in Orizont, nr. 44, 1987; LIICEANU Petrescu, in Steaua, nr. 10, 1987;
Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 50, 1996;
M. Mihaies, in Orizont, nr. 11, 1996; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 8, 1996.