n. 16 mart. 1936, Barlad.
Prozator
Fiul lui
Grigore Nedelcovici, ofiter, si al Marcelei (n. Tepes), casnica.
Liceul "I. L. Caragiale" din Ploiesti (1946-1953). Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti (1953-1958).
Exercita o scurta perioada, in 1960, profesiunea de avocat in Baroul Ploiesti, fiind nevoit sa o paraseasca, intrucat tatal sau, fost membru al Partidului liberal, este arestat si condamnat la opt ani inchisoare pentru delict de opinie. E silit sa practice alte ocupatii profesionale: muncitor la intreprinderea de constructii hidroenergetice Bicaz (1959-1962), merceolog la I. R. E. Brasov (1962-1965), economist la I. D. E. B. Bucuresti (1965-1971); apoi se consacra literaturii.
Debuteaza in 1968 in Gazeta literara, cu un fragment de roman. in 1970 publica prima carte, romanul Ultimii. Colaboreaza cu proza, reportaje, critica de teatru si de film la
Luceafarul, Contemporanul, Romania literara. Publica trilogia anuntata cu titlul Mostenitorii: Fara vasle (1972), Noaptea (1974) si Gradina Icoanei (1977), ulterior numita Somnul vamesului (3 voi., 1981). Secretar al sectiei de proza a Asoc. Scriitorilor din Bucuresti in intervalul 1981-1985, se ocupa, caredactor-sef, si de editarea Almanahului literar. Romanul Zile de nisip (1979; reed. 1993) este adaptat cinematografic de catre autor in filmul Faleze de nisip (1981), proiectat numai cateva zile, pentru ca, in urma unei vizionari de vacanta la mare, intrigat de sensul sau subversiv si acuzator la adresa regimului, insusi NEDELCOVICI Ceausescu il interzice, destinandu-1 Arhivei de filme de la Jilava si nemaiputand fi vizionat decat in 1990. in 1982 termina romanul Al doilea Mesager, o utopie negativa scrisa in deplina libertate de constiinta; cenzura si editurile romanesti il refuza; il trimite clandestin la Paris unde apare tradus de Alain Paruit si primeste Premiul Libertatii, acordat de PEN Clubul francez. Pentru aparitia in strainatate a unei carti interzise in Romania, persecutiile politice nu intarzie; interogatorii, supraveghere, destituire din functia de secretar al sectiei de proza a Asoc. Scriitorilor din Bucuresti. In 1986 incearca sa publice voi. de nuvele Oratoriu pentru imprudenta; e din nou refuzat (voi. va aparea abia in 1991). Singura sansa ramane exilul; la sfarsitul anului 1986 pleaca la Paris, unde cere azil politic. I se publica, in trad. lui Alain Paruit alte trei romane: Crime de sabie (1989), Le Matin d un miracle (1992), Le Dompteur de loups (1994). Din 1987 lucreaza la rev. Esprit. Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1974); Premiul Uniunii Scriitorilor (1979, 1992); Premiul Acad. romano-americane de arte si stiinte (1992). Personajele lui NEDELCOVICI infrunta prezentul cu o constiinta incarcata de trecut, dar modelata de responsabilitatea morala.
Romancier prin excelenta, NEDELCOVICI a marturisit inca din 1973 ca prefera "desfasurarea pe suprafete mari, pe mai multe planuri, de-a lungul timpului, cu personaje din diferite trepte sociale, «scara» este imensa, de la rau la bine, de la minciuna la adevar, de la indoiala si umilinta la certitudine si trufie". Ultimii (1970) relevase inca de la inceput aceasta disponibilitate artistica a autorului. Factura problematizanta si interogativa a epicului, ce va deveni definitorie incepand cu Zile de nisip (1979), e aici inabusita de vegetatia narativa abundenta. Forta evocatoare a unui trecut dens este precumpanitoare.
I. Negoitescu retinea mai cu seama din Ultimii " o poezie de atmosfera, o poezie a decadentei umane", de neregasit in romanele ulterioare. Omul cu Lavaliera, personaj simbolic al cartii, enunta tema obsesiva, pe filiera nostalgiei si a oboselii ereditare: "Suntem prea obositi! Suntem ultimii si trebuie sa intelegem aceasta realitate asa cum trebuie sa crezi ca ne iubesc soarecii care au varsta noastra; atunci cand mama s-a dus in «camera de vechituri» din fundul casei si a cotrobait printr-o lada plina cu petice, resturi din stofe, panzeturi si dantele, a simtit ceva catifelat si cand si-a tras mana din lucrurile acestea a vazut un soricel mic in palma, soricelul nu s-a speriat deoarece ne stia prin parintii lui, si nici mamei nu i-a fost frica pentru ca ii cunostea, erau aceiasi - mereu mai putini, mai degenerati". Functioneaza o solidaritate, o complicitate intre doua lumi ce isi urmeaza acelasi destin de decadenta. Un psihologism al crepusculului face fondul de rezistenta al trilogiei Somnul vamesului (1981), alcatuita din romanele Fara vasle (1972), Noaptea (1974) si Gradina Icoanei (1977). Juristul Iustin Arghir isi exploreaza radacinile stirpei pentru a intelege, prin prisma genealogiei, destinul nefast al propriei vieti expuse persecutiilor dintr-un prezent greu de inteles si de acceptat prin el insusi. NEDELCOVICI nu adopta nici viziunea panoramica a lui
Petru Dumitriu din Cronica de familie, nici perspectiva ideologica si satirica din Scrinul negru al lui
G. Calinescu, nici pe aceea strict caracterologica din Sfarsit de veac in Bucuresti de
Ion Marin Sadoveanu" class="navg">Ion Marin Sadoveanu; pe acestia ii uneste un balzacianism fundamental, care si-a pierdut in grade diferite, de la un scriitor la altul, neutralitatea. Somnul vamesului este strabatut de un intelectualism justitiar si de un patos al cunoasterii abia stapanit. Protagonistul este in acelasi timp un explorator, un anchetator si un judecator al propriului trecut. Esecul lui Iustin Arghir nu se datoreaza vreunei mosteniri biologice deficitare, ci bagajului social al familiei de mare burghezie provinciala, calitate transformata in defect de schimbarea regimului politic si de agresiunea lui insidioasa. Spiritul sau justitiar e nu doar infrant, ci umilit; cunoasterea mostenirii sale nu-1 ajuta sa o depaseasca si sa invinga, cunoasterea adevarului care il obsedeaza nu-1 ajuta decat sa-si inteleaga propriul esec si sa-si alimenteze justificativ sentimentul vinovatiei. Somnul vamesului nu e nici cronica de familie, nici fresca, nici numai "romanul devenirii unei constiinte", ci - asa cum explica autorul intr-o postfata - un "roman-mozaic", fiind cate ceva din toate acestea, insumate in ceea ce NEDELCOVICI Manolescu a numit "romanul unui complex al originii sociale", imposibil de realizat altfel decat prin prisma unei constiinte morale. Zile de nisip (1979) reprezinta un moment de cotitura in evolutia romancierului. Cu toate ca se putea descoperi samburele problematic, cu o relativa usurinta a lecturii, indaratul carnatiei sau fatadei realiste, destul de somptuoase si in Ultimii si in Somnul vamesului, interogatia (deopotriva etica si politica) isi acutizeaza tonul, devenind mult mai ofensiva si mai incomoda, mai nelinistitoare, odata cu Zile de nisip. Pe masura ce autorul devine un eretic din ce in ce mai greu de imblanzit, naratiunea se simplifica intrucatva. Ancheta isi pastreaza strategia ca modalitate narativa; doctorul Hristea se angajeaza el insusi sa identifice hotul care a furat de pe plaja mai multe obiecte unor oameni aflati in vacanta. Anchetatorul se transforma intr-un om revoltat, intrigat de angrenajele minciunii, ale suspiciunii si ale puterii; insa realitatea - cum spune o legenda evocata in roman - se poate transforma intr-o fiara salbatica, in stare sa-1 sfasie pe cel ce o intarata. Al doilea mesager (1985, in franceza, si 1991 in romana) e, nu incape indoiala, o utopie negativa, cum au subliniat toti exegetii cartii. Devenit scriitor celebru in strainatate, Danyel Raynal se intoarce in tara lui de origine, cu speranta ca va putea indrepta ordinea lucrurilor politice ce se instalasera iremediabil intr-un mecanism totalitar. El este mesagerul binelui intr-un infern care se numeste Belle-Ile sau Insula Victoriei. Personajele nu se mai reprezinta aici pe ele insele, ci incarneaza o idee la modul parabolic. Sensul e convergent cu acela al ultimei nuvele din Oratoriu pentru imprudenta (1991), unde fenomene similare cu cele din Insula Victoriei apar intr-o tabara: se numeste seful, considerat "primul colon", bantuie o anumita epidemie suspecta, care face victime, se instaleaza teama, supravegherea se generalizeaza, asezarea de rulote transformandu-se intr-un lagar (Cartea lui Ian inteleptul, apostolul celor cinci sute de suflete din Golful indepartat) . E acelasi stil al alegoriei in linia lui Orwell. Finalul romanului nu lasa nici o speranta: primit de insusi Guvernatorul insulei, caruia i se ridica statui in toate pietele, Danyel Raynal e prins in angrenajul sistemului, va capitula, pierzand resursele si ambitiile de rezistenta, devenind "un mancurt" printre ceilalti man-curti; ereticul e imblanzit. Le Matin d un miracle (1992, in franceza, si 1993, in romana) alcatuieste tot un fel de parabola: miracolul este acela al dragostei. Maria il paraseste pe scriitorul Iosif Rabovski, omul pe care 1-a iubit, pentru a se intoarce de la Paris la Bucuresti fara o motivatie clara si profunda a gestului sau. Trecand prin experienta psihiatric a si prin aceea a credintei, Mariei i se reveleaza adevarul ca nu exista nimic mai important decat dragostea. incercarile sale se constituie intr-un parcurs initiatic al regasirii de sine. Asumarea exilului devine, intr-un fel, tema centrala din Imblanzitorul de lupi (1991, in romana, si 1994, in franceza). Jurnalistul roman Vlad emigreaza si se retrage la o ferma elvetiana unde creste si dreseaza caini; venita pe urmele lui, sotia Ana, impreuna cu fiul lor Alex, descopera un personaj de nerecunoscut; el este cu totul altul si asta si voia sa fie, un "altcineva". Aici se afla de fapt si miza cartii: in descifrarea procesului psihologic specific in constituirea alteritatii, ca un rezultat al probei initiatice a exilului. Romanul lui NEDELCOVICI a suferit o modificare profunda, devenind - cum marturisea autorul insusi - un amestec alchimic de fictiune, realitate, metafizica si sacru.
OPERA
Ultimii, Bucuresti, 1970; Fara vasle. Bucuresti 1972; Noaptea, Bucuresti, 1974; Gradina Icoanei, Bucuresti 1977; Zile de nisip. Bucuresti, 1979; (reed., 1993; in franceza Crime de sabie, trad. de Alain Paruit, Paris, 1989); Somnul vamesului, MII, pref. de NEDELCOVICI Manolescu si o postfata de autor, Bucuresti, 1981; Le second Messager, trad. de Alain Paruit, Paris, 1985; (in romaneste Al doilea Mesager, Bucuresti, 1991); Oratoriu pentru imprudenta; Bucuresti, 1991; imblanzitorul de lupi, Bucuresti, 1991 (in franceza Le Dompteur de loups, trad. de Alain Paruit, Paris, 1994); Le Matin d un miracle, trad. de Alain Paruit, Paris, 1992 (in romaneste Dimineata unui miracol, Bucuresti, 1993; Aici si acum. Bucuresti, 1996 (alta ed., 1998); imblanzitorul de lupi, ed. II, revizuita, Bucuresti, 1997; Provocatorul, roman, cu o postfata a autorului, Bucuresti, 1997; Jurnal infidel. Pagini din exil, 1987-1993, Bucuresti, 1998.
REFERINTE CRITICE
L. Raicu in Romania literara, nr. 33, 1970; NEDELCOVICI Manolescu, in Romania literara, nr. 45, 1972;
L. Ulici, in Contemporanul, nr, 47, 1972; V. Arde-leanu, in Steaua, nr. 1, 1973; I Vlad, in Tribuna nr. 42, 1973;
L. Petrescu, Scriitori romani si straini, 1973; M. lorgulescu, Rondul de noapte, 1974;
V. Cristea, Domeniul criticii, 1976; M. lorgulescu, Scriitori; NEDELCOVICI Manolescu, in Romania literara, nr. 7, 1980; M. lorgulescu, Firescul ca exceptie, 1979; idem. Critica si angajare, 1981; Alex. Stefanescu, Intre da si nu, 1982;
E. Simion, Scriitorii III, 1984; M. lorgulescu, Prezent, 1985;
A. Marino, in Dialogue (Montpellier), nr. 14, 1985; Veronique Soule in Liberation, 9 apr. 1985; Cella Minart, in La Croix, 13 iul. 1985; Michel Crdpu, in Esprit, dec. 1989;
E. Reichmann, in Le Monde, 15 dec. 1989; Jean-Paul Franceschini, in L Express, 5 ian. 1990;
Sanda Cordos, in Tribuna, nr. 44-45, 1992; Michel Crepu, in La Croix, 21 dec. 1992; E. Reichmann, in Le Monde, 26 feb. 1993;
Monica Lovinescu, Posteritatea contemporana. Unde scurte III 1994; idem Est-etice. Unde scurte IV, 1994; I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994; Simone Arou in Magazine litteraire, mart. 1995; Carmen-Ligia Radulescu, in Luceafarul, nr. 19, 1995; I. Holban, Salonul refuzatilor, 1995; Carmen Ligia-Radulescu, in Luceafarul, nr. 36, 1996; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 42, 1996; Carmen Ligia-Radulescu, in Luceafarul, nr. 43, 1997; Gh. Gri-gurcu, in Romania literara, nr. 47, 1998; O. Soviany, in Luceafarul, nr. 37, 1999.