Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Andrei PLESU - biografie - (opera si scrierile)

 

(Prenumele la nastere: Gabriel), n. 23 aug. 1948, Bucuresti.

Filosof, critic de arta si eseist.

Fiul medicului chirurg Andrei Plesu si al Zoei (n. Radulescu), casnica.

Casatorit cu Catrinel Plesu, traducatoare. Scoala primara la Sinaia (1955), Parscov, jud. Buzau (1956-1957), incheiata la Bucuresti (1959). Bacalaureatul la Liceul "Spiru Haret" din Bucuresti (1966); licentiat al Facultatii de Arte Plastice a Institutului "Nicolae Gri-gorescu" din capitala, Sectia istoria si teoria artei (1971).

Dr. in istorie al Univ. din Bucuresti (1980). Cercetator stiintific la Institutul de Istoria Artei al Acad. R. S. R. (1971-1979), lector univ. la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti (1980-1982). E destituit din serviciu in urma scandalului "meditatiei transcendentale" (1982): somer pana in 1984, cand este angajat pentru scurt timp ca referent la Uniunea Artistilor Plastici, filiala Bucuresti. Documentarist la Institutul de Istoria Artei din Bucuresti (1984-1989); in 1989 e detasat fortat ca muzeograf-bibliotecar la Casa Memoriala "George Enes-cu" din Tescani, jud. Bacau. Dupa revolutie, ministru al Culturii (dec. 1989-oct. 1991). Din 1990^ prof.univ. de filosofia religiei la Facultatea de Filosofie a Univ. din Bucuresti. Fondator si director al saptamanalului Dilema (1993), rector al Colegiului "Noua Europa" din Bucuresti (din 1994). Bursier Humboldt la Bonn (1975-1977), stagiu repetat IaHeidelberg (1983-1984). Oaspete al Rectorului la Wissenschaftskolleg din Berlin (febr. - iul. 1992). Lector la Berkeley University, California, U. S. A. (oct. 1994). Ministru al Afacerilor Externe (1997-1999). Debuteaza publicistic cu un art. despre "originile artei" in Amfiteatru (1968). Debut editorial cu voi. Calatorie in lumea formelor (1974). Teza de doctorat, editata in 1980, sub titlul Pitoresc si melancolie. O analiza a sentimentului naturii in cultura europeana, e rasplatita cu Premiul pentru critica a UAP si cu Premiul pentru eseu al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti; lucrarea va fi reeditata in 1992. O optiune monografica (Guardi, 1981) e urmata de un foarte bun voi. de eseuri {Ochiul si lucrurile, 1986) si de minitratatul de etica Minima Moralia. Elemente pentru o etica a intervalului (1988). Cartea, izvorata din efervescenta de idei a grupului de la Paltinis constituit in jurul lui Constantin Noica, il propulseaza pe PLESU in circuitul european al schimburilor de idei (trad. franceza in 1990, trad. germana in 1992, reed. romaneasca in 1994, trad. suedeza in 1995). Distinctiile primite (Comman-deur des Arts et des Lettres, Paris, 1990; New Europe Prize, Berlin, 1993) confirma prestigiul imens, greu suportat in tara de unele grupuri si personalitati literare. Prodigioasa activitate publica de dupa 1989 a lui PLESU (numai ca ministru al Culturii participa la fondarea Muzeului Taranului Roman, a Editurii Humanitas, a Institutului de Studii Orientale "Sergiu Al. George", a Casei de Film a Ministerului Culturii, a saptamanalului de cultura Dilema si a Colegiului "Noua Romanie" din Bucuresti) lasa loc, sub aspect editorial, preponderent optiunilor fragmentare: Jurnalul de la Tescani (1993) prezinta experienta spirituala a recluziunii fortate, pe cand voi. de eseuri Limba pasarilor (1994) anunta teme de cercetare in derulare, unica fiind, dintre acestea, monografia dedicata prototipului angelic in cultura europeana. Un profil aparte, monastic-ascetic, de initiere il au Dialogurile de seara (1991), intretinute de catre P., Sorin Dumitrescu si Gabriel Liiceanu cu Parintele Galeriu. Remarcabil in scris si in aparitiile sale publice, PLESU descinde, spiritual, din vechea stirpe a boierilor causeuri, care 1-a dat si pe Alexandru Paleologu; naturaletea comportamentului social, harul replicilor memorabile, nobletea fireasca a dezinvolturii si usurinta stilului ascund un joc de gravitate si eruditie, vizibil in Pitoresc si melancolie si Minima Moralia, dar mascat in celelalte voi., acestea din urma fiind expresiile nietzscheene ale unei vocatii pentru fragmentar, impartasite, sub umbrela schlegeliana, si de catre nelipsitul prieten al lui P., Gabriel Liiceanu, ei formand cel mai redutabil cuplu promotio-nal de care dispune in acest moment cultura romana. Marele Premiu al rev. Ateneu (1991); Premiul Uniunii Scriitorilor (1994); Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1995); Premiul rev. Cuvantul (1996); Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1996); Premiul "Corvinus" al Acad. Maghiare de Stiinte (1999); Legiunea de Onoare a Republicii Franceze, in grad de comandor (1999).



Imaginea lasata de catre Noica despre P., in Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu (1983), constituie un inceput obligatoriu in intelegerea portretului public al viitorului autor al Minimei Moralia. impreuna cu urcusurile regulate in statiunea montana sibiana, marcata si de umbra rasinareanului Cioran, Jurnalul reprezinta, pentru tandemul PLESU - Liiceanu, o tehnica de apropiere spirituala realizata prin interiorizarea reciproca a diferentelor care-i separa pe cei doi. "Ne marturisim -noteaza Liiceanu la 3 oct. 1977 - o initiala antipatie reciproca (in urma cu trei-patru ani?). Tot ce se intampla e terapeutic", si se produce pe fondul sacralizarii, rituali-zarii existentei: "aici, si nu la Bucuresti - citim in dreptul zilei de 12 nov. 1978 - este locul continuitatii, al micilor sfintenii si rituri." Cu toate acestea, cei doi il abordeaza diferit pe Noica: Liiceanu, cu o "supunere neconditionata" si cu smerenie participativa, PLESU cu spiritul critic mereu pregatit de detasare, de opozitie: "Din supunerea mea neconditionata - noteaza Liiceanu la 18 febr. 1979 -, dintr-o deliberata suspendare temporara a instantelor critice, mi-a iesit germana, greaca, lectura la surse, o anumita atitudine in fata culturii, toate cate nu le-as fi avut pesemne niciodata, daca as fi venit in fata lui Noica, la cei 25 de ani pe care-i aveam, cu vanitatea unei false maturitati. Si in acest punct cred ca a intervenit eroarea lui Andrei. Cu dotarea lui de exceptie, el a simtit nevoia sa se confirme opunandu-se. intalnirea lui cu Noica a cazut in raza acestui refuz de principiu, a unei inclinatii dizolvante care, intr-o masura, e semnul oricarei personalitati precoce. Desi a teoretizat de timpuriu, si intr-o maniera aproape romantica, necesitatea intalnirii cu autoritatea gurului, spiritul negatiei care-1 domina i-a refuzat din capul locului conditia unui discipol pacient. De aceea, tot ce a primit de la Noica, Andrei nu a primit «ca din gura dumnezeiasca»; si de aceea a primit mai putin. Insa Andrei avea deja in el ceea ce eu urma sa primesc din alta parte sau ceea ce trebuia sa ma resemnez ca nu voi avea niciodata. " in "judecarea" lui PLESU - intamplata in seara zilei de 23 ian. 1980 -, Noica ii reproseaza acestuia doua "dezordini". Prima e febrilitatea integratoare (o functie a vietii), derivata din refuzul de a concepe existenta exclusiv in perimetrul culturii: "Andrei cauta soteria, mantuirea, intr-un chip obsesiv, cu incrancenare. «Cultura nu ma rezolva», spune el. Va amintesc insa vorbele lui Neagoe: «Cine n-are indarjire, acela il vede pe Dumnezeu.» Andrei insa are indarjire. El umbla prin curtile culturii si intreaba ca un precupet «N-aveti ceva pentru mine? Ce-mi puteti da sa ma pot mantui?». Exista de aceea la Andrei in primul rand o dezordine a intrebarii si incrancenarea de a cere si de a primi direct. " A doua "dezordine" - spune Noica -vine din exacerbarea orgolioasa a eului, a persoanei: "La Andrei, e ingrijoratoare tocmai ingrijorarea asta pentru eul lui. Vointa lui de urgenta mantuire, nerabdarea vindecarii sunt vinovate. Si sunt vinovate pentru ca tin de amintirea proasta, de amintirea privind sinele individual cu care opereaza medicii analisti, amintirea care vindeca persoana. () il invit de aceea pe Andrei sa nu mai aiba indarjirea nerabdarii: nimeni nu poate sti exact ce-i trebuie. " PLESU nu poate fi inteles, insa, fara aceasta duplicitate, fara "etica intervalului" pe care o va confirma, sub aspect conceptual, subtitlul minitratatului sau de morala. El e, prin definitie, fiinta a doua spatii, sacru si profan simultan, cultura si necultura deodata; ingerul, care-1 va preocupa exegetic mai tarziu, va confirma dualitatea, unind in el respect si apostazie, legand intr-o singura fiinta atat smerenia supunerii fata de divin, cat si orgoliul desprinderii daimonice de acesta: "Omul - ca centru -noteaza PLESU in Jurnalul de la Tescani - resimte dublul tais al centralitatii sale: el e important si solitar. Margi-nalizeaza tot ce nu e umanitate si ramane parasit in pustiul exceptiei pe care o intruchipeaza. " Cele doua cuvinte subliniate de catre autor confirma tandrul diagnostic noician, prin eludarea imersiunii exclusive in cultura, si ea - de altfel - tot o forma de orgoliu, derivata din grija de a-i sublinia absenta; astfel, PLESU va fi resimtit mereu, in cultura romana, ca o personalitate duala, unind vocatia spumoasa a spiritului cu rasfatul nobil al prezentei publice: ascetismul mascat al lampii de birou cu mondenitatea orbitoare a reflectoarelor. Finalitatea acestei prestatii e intotdeauna transculturala, echivalenta, nietzschean, cu stiinta de a lasa poverile in urma si cu arta de a nu te inchide, obstinat, in perimetrul - crezut in mod iluzoriu absolut - al culturii. "Simt, a la maniere de Noica - scrie P., in Jurnalul de la Tescani -, ca exista, fara sa-1 fi urmarit, un anumit «legato» al publicatiilor mele de pana acum, altul decat cel stilistic sau al catorva obsesii mai mult sau mai putin evidente. () «Legato»-ul meu e al unor «despartiri» treptate, dupa care ar urma, probabil, un efort de dincolo de carti. imi este tot mai limpede, in orice caz, ca rostul insusi al scrierii de carti e lasarea lor in urma, nu ca pe lucruri inutile, dar ca pe niste Nebenphanomene, ca pe niste reziduuri centrifugale ale unui centru galactic care, el singur conteaza: el singur da masura unei vieti si prestigiu unui bilant final. Cartea ca urma - iata igiena scrisului. Lasi urme: copii, iubiri, drame, amintiri, scarbe, carti. Dar a pune cartea ca scop si continut de viata e tot atat de ridicol ca a lua drept tel oricare dintre performantele contingente ale unei existente. Cand nu-ti resimti cartile drept reziduuri, cand le idolatrizezi (si te idolatrizezi pe tine in ele), ele devin, pe nesimtite, carti-evaziune, carti-camuflaj (pentru infinite demisii si turpitudini, carti-scuza, carti-ornament, carti-cariera sau biete carti-salahorie, in care sufletele se ingroapa (uneori candid) intr-o uitare de sine. «Carturarul», carturarul in sine, nu e decat hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitima a unei functiuni secundare a spiritului. A trai pentru a scrie carti e totuna cu a trai halucinat de propria ta umbra. E fatal sa lasi o umbra, cand stai in soare. Dar decisiv, obligatoriu este faptul de a sta in soare, de a te misca liber in lumina lui." Finalul citatului trimite cu gandul la "omul de amiaza" al lui Nietzsche; restul: la o despartire admirativa, recunoscatoare de modelul cultural centrat pe carti, promovat de catre Noica. Exista, de aceea, o tensiune disociativa intre Jurnalul de la Tescani al lui PLESU si Jurnalul de la Paltinis al lui Liiceanu; nu atat in privinta substantei, cat in aceea a imaginii-Noica pe care o promoveaza. La Liiceanu, Noica e o centralitate: e punctul de iradiere la care se raporteaza, fiecare in raport cu propria sa penumbra, discipolii. La P., Noica e iradierea insasi; altfel spus: fiinta diseminata in fiecare discipol, Dionysos-Zagreus sfasiat de catre titani si renascut virtual, prin cenusa acestora, in fiecare dintre oameni. "Noica, cu teoria «legato»-ului -scrie in acest sens PLESU - gandea opera ca pe o uriasa mono-cultura.

Dar poti prefera cosmicitatea gradinii - sa ai in ograda ta de toate: si plantatii utile si ornamentica si gazon pur. " De aceea. Jurnalul de la Tescani face, in subsidiar, elogiul fiintei daimonice, cu accente ce trimit la Nietzsche: "A fi facut din pamant e a avea ca temei informul, inertul, nimicul insusi. Si totusi, ce antinomie - reziduu si mediu germinativ deopotriva. Alcatuit din deseu organic, un fel de moarte infinit distilata, dar plin de «seminalitate», de puseu vital. E substanta constitutiva a planetei si a noastra: ca atare - originarul insusi. " Daimonicul e, probabil, cea mai buna cale de patrundere in universul intelectual al lui PLESU Nu intamplator, G. Liiceanu noteaza in Jurnalul de la Paltinis, ca "Andrei ne-a citit paginile cu verva demonica (retorica baroc-pagana) despre natura ideala" (21 febr. 1979). Daimonicul e, in acord cu logica "intervalului", dual: "Aflu de la un taran - scrie P., la Tescani - ca, pentru a se coace, strugurii au nevoie nu numai de soare, ci si de ceata. E o perfecta definitie a ambiguitatii dionisiace. Iradiant si nebulos, estival si tomnatec, dionisiacul nu e, propriu-zis, opus apolinicului: e apolinic tulburat, halucinatoriu sau, invers, betie exaltata solar. Betia comuna nu are nimic de-a face cu dionisiacul: ea nu are acces la soarele din vin: ii bea numai ceata. " Ultimul avatar, de pana acum, al acestei economii existentiale pe logica intervalului e ingerul, tema la care, pe linie daimonica, PLESU ajunge firesc: "Pentru om - notatiile sunt tot de la Tescani -, religia e locul unei neintrerupte «agonii», al unui razboi dintre bunatatea pamantului si bunatatea lui Dumnezeu. Fara bunatatea pamantului din el, omul s-ar pierde in rozuri. Doar ingerul rezista, pentru ca ramane luptator, chiar si in conditia spiritului. Si ingerul are doua repere constante, aceleasi: «pamantul si religia». " Etica intervalului presupune, astfel, suprimarea idealului de "monocultura", de "monoactiune" promovat de catre Noica: obstinatia de a trai o singura dimensiune a existentei (filosoficul), prin suprimarea premeditata, metodica a celorlalte, considerate aprioric ca fiind "vinovate" de neimpliniri. Dimpotriva, PLESU numeste proteicul circumstantial al intervalului plasticitate, termenul desemnand capacitatea - de provenienta tot nietzscheana - de a recunoaste in ipostazele diverse ale vietii freamatul germinativ proteic, nelimitat al formelor in care se intrupeaza energia plasmuitoare a firii: "Virtutea - daca exista - e una singura: plasticitatea. Nu versatilitatea, nu inconsistenta, nu oportunismul, dar plasticitatea: adica puterea de a reactiona infinit diferentiat la infinita diferentiere a imprejurarilor, puterea de a trai nu aplicand criterii gata-facute, ci descoperind criterii. Cu alte cuvinte, puterea de a fi nou clipa de clipa. Fara plasticitate, vietile noastre devin un simplu prilej de a tezauriza esecuri." "Descoperirea" criteriilor echivaleaza, aici, cu talentul de a pune in situatia originara a firii: in punctul acela, foarte dificil de atins, in care actul, o data declansat, devine, simultan, reusita si esec. Astfel, Minima Moralia - publicata intr-o cultura care nu dispune, inca, de un tratat de etica finalizat ca atare - consemneaza experienta eticului ca un registru existential dilematic; cu adevarat moral - precizeaza PLESU - e omul care se hotaraste sa respecte legea pe care stie ca are puterea sa o incalce: " nu intelege bine o lege cine n-a simtit niciodata in adancul sau ispita de a o contesta sau, macar, neputinta de a i se supune." Ca atare, eticul e o stiinta a intervalului, o arta a relativitatii, traite constient ca disociere metodica de meta-eticul absolutului: "Etica e disciplina nascuta prin indepartarea de absolut, e un mod de a administra aceasta indepartare Numai cine a trait - impnident - fascinatia transcenderii codului, numai cine a resimtit relativitatea oricarui cod si, in acelasi timp, indispensabila lui autoritate a ajuns la hotarul experientei morale. " Ca la Niet-zsche, omul - in care se structureaza experienta etica - e interpretat in Minima Moralia ca dimensiune daimonica a universului ("Omul individual e «sarea» absolutului."). Este asa intrucat universul in sine nu e etic; in consecinta, el trebuie sa zamisleasca din sine propria sa "aventura", intrupandu-se intr-o ipostaza a "intervalului" inferioara totalitatii ontologice a substantei sale. De aceea, precizeaza autorul, nu omul total, desavarsit este etic, ci omul care tinde spre totalitate; prin urmare, toata cartea insista pe ideea procesualitatii eticului, care nu e o stare de fapt, ci arta de a ajunge la aceasta (e locul in care, probabil, maieutica noiciana a lui "intru" se manifesta cel mai plenar sub aspect stilistic). Cheia ecuatiei o reprezinta individualitatea: " individul uman nu e chemat pur si simplu sa ilustreze legea in mod statistic. El constituie mai degraba criteriul ei de validitate, substanta ei vie, agentul care o modeleaza, instanta care o confirma. " Dimensiunea reala a acestor consideratii trebuie inteleasa si dincolo de economia intrinseca, ideatica a volumului: cartea a fost elaborata in 1987, in mediul atroce al regimului ceausist, obsedat pana la isterie de imperativul grosier al eticii de grup, de turma, al moralei constrangator-normative, prelungite in anonimizare; in mod subiacent polemic, Minima Moralia elogiaza un instrument "cosmic" si ca finalitate a moralei individul, prin ceea ce acesta propune emblema irepetabila de sine: propria sa experienta de viata: "Legea morala e rezultatul unei intalniri: intalnirea «cazului» individual cu arhetipurile comportamentale ale spiritului universal. Legea morala e urma lasata pe pamant de pasul cuiva care umbla in conformitate cu un reper sideral." Consecinta, sub aspect metodologic, e circumstantializarea eticului, interpretarea sa ca functie a concretului: "Ceea ce urmarim in realitate este situarea dezbaterii morale intr-un teritoriu ferit de utopie si solemnitate, un teritoriu in care aspiratia etica e discutata circumstantial, iar nu in vidul unei scheme apriorice. " Etic devine, in aceasta logica, omul care admite ca poate sa greseasca: individul real, nu abstract, faurit la catedre, omul care nu isi refuza cu oripilare nelinistea erorii. De aceea, eticul e definit in Minima Moralia ca act transfigurator de cunoastere, dobandit prin facultatea - cu adevarat rara - a inteligentei etice. Definitia supla, disociaza eticul de universul exclusiv al "alegerii" kierkegaardiene, al vointei; inteligenta etica include vointa, dar nu i se subordoneaza:

"Calea desavarsirii morale incepe cu intuitia - progresiv articulata - a unui adevar transfigurator. Orice fapta virtuoasa se defineste ca atare, in masura in care se bizuie pe o teorie a perfectei ordini universale si a rolului pe care fiinta individuala il are de jucat inauntrul acestei ordini. Omul isi afla umanitatea in gestul liberei sale participari la armonia necesara a lumii." Oamenii se diferentiaza - precizeaza in continuare PLESU - prin detinerea sau, dimpotriva, absenta talentului moral: "Talentul moral e capacitatea de a transforma interdictia etica in comportamentul liber, dar adecvat. E trecerea de la negativitatea stricta a decalogului (ce sa nu faci!) la actul etic afirmativ, adoptat unor imprejurari particulare A avea talent moral e a avea intuitia concretului etic, distinct de validitatea generica a legilor." Citind aceste pasaje superbe, pare derizoriu sa le reduci la ecuatia pragmatica a unei disidente intelectuale, a unei opozitii fata de eticul agluti-nant, depersonalizam din jur; istoricul culturii nu poate uita insa ca receptarea publica a conotat volumul, in epoca elaborarii sale, si a publicarii esalonate in revista Viata Romaneasca, cu aura implicita a unei insurgente, proprii, de altfel, intregului "grup de la Paltinis". Intentia subiacenta a insubordonarii ideatice irizeaza in mod evident textul volumului. "Etica traditionala - scrie PLESU -aluneca, adesea, intr-un delir al generalizarii. Ea isi construieste normativitatea pe genul proxim al individualitatii umane, trecand, totalitarist, peste tot ce e diferenta specifica Adevarata terapeutica e capacitatea de a adopta stiinta generala a remediilor la singularitatea cazului. A vindeca e a avansa printr-o neobosita diferentiere. La fel, in etica, norma trebuie sa gaseasca tonul potrivit si «pogoramintele» necesare pentru a vorbi dramei individuale si nu unei umanitati abstracte, guvernabila prin «statute» impersonale. " Pe de alta parte Minima Moralia parafeaza, printr-un sir de consideratii neortodoxe, respectuoasa despartire a autorului de Noica, privit ca propovaduitor exclusivist al existentei intru cultura. Citandu-si maestrul, PLESU formuleaza in final "o rezerva de principiu fata de cultura", care e "inadecvarea fata de real". "E vorba, oricum, de o inadecvare: o nobila, foarte nobila speta a inadecvarii, datorita careia insa cultura nu ne poate ajuta in problemele esentiale, in momentele cheie ale vietii. E clar ca ea nu e un domeniu autonom: mai trebuie ceva dincolo de cultura, ceva care sa o sustina si care sa ne sustina pe noi insine odata cu ea." In acest fel, Minima Moralia isi dezvaluie si calitatea de expresie a unei drame existentiale specifice, echivalenta - pentru autor-cu procesul unei definiri de sine prin intermediul "diferentierii" (cuvant-obsesie). Cartea sta in punctul central al operei lui PLESU de pana acum, explicand, la un nivel sublim, atat predilectia de mai tarziu pentru fragmentar a autorului, cat si spectaculoasa insertie a unor episoade biografice in imaginea de ansamblu: destituirea prilejuita de scandalul "meditatiei transcendentale", exilul de la Tescani, disidenta fatisa fata de regimul ceausist, rolul -cum s-a spus cu malitie nedreapta - de "Malraux al epocii Iliescu". De la eseul despre morala trebuie insa pornit si pentru a intelege celelalte carti. Pitoresc si melancolie e un tratat academic despre "sentimentul naturii in cultura europeana", ale carui spirite tutelare sunt, de asemenea, Dionysos si Nietzsche. "Natura -scrie PLESU - e un urias corp de latente, o densa materie prima. " Ea poate fi abordata, cu adevarat, doar existential, nu pur si simplu intelectual: "intelegi mai bine natura traversand un desert sau o stepa, urcand un munte sau inotand in mare, decat meditand pe aleile unui parc." Volumul deconstruieste la tot pasul exigentele scortoase, cenusii-pedante ale detasarii academice (boala endemica a mediului universitar autohton), devenind, in final, tratatul foarte erudit, foarte bine articulat (unul dintre cele mai bune care s-au scris pe aceasta tema din Europa) ale unei aventuri "transfiguratoare". Cuvantul, pe care l-am mai citat deja, revine intr-un pasaj dedicat abordarii chineze a sentimentului infinit al naturii. "Este ceea ce incercau sa experimenteze in natura inteleptii Chinei vechi. Ei aveau convingerea ca pentru a intelege un peisaj - in calitatea lui de spatiu metafizic - trebuie sa ti se intample, in intinderea lui ceva de ordinul unei radicale transfigurari. " Prin cele trei capitole mari {Natura si feminitate; Estetica melancoliei; Estetica pitorescului), exegetul parcurge drumul de la metafizica naturii ("zeita-natura", "natura si simbolica apei") la con-ventionalizarea sentimentului naturii in cultura europeana, proces realizat prin "confiscarea" lui de catre modul de viata burghez. Conceptul central, in functie de care se realizeaza glisajele interpretative, e exoticul; dar nu in sensul uzual al termenului, de spatiu mirific si indepartat, ci in acela quasi-religios, provenit din Rudolf Otto, de numios al launtricului provocat de contactul cu proximitatea: "exoticul - precizeaza autorul - inteles ca iradiere miraculoasa a imediatului". "Pentru a-1 percepe - scrie el in continuare - nu e nevoie sa iesi din lumea ta; dimpotriva: trebuie sa intri in ea cat mai adanc, pana la halucinatie. Din aceasta perspectiva, natura, ca fiind imediata noastra alteritate, nu atat altceva decat noi, cat altceva-ul nostru, e intruchiparea cea mai la indemana a exoticului. Natura e obiectivarea diferentei de noi insine existenta in noi. " Volumul compozit Ochiul si lucrurile antologheaza cu precadere cronici si eseuri avand ca subiect artele plastice. Cel care le scrie e, pe de o parte, "un erou umil: criticul", excedat de generozitatea sa dovedita in raporturile cu contemporanii, si, pe de alta, profesorul de istorie si teoria artei, obisnuit sa confere detaliilor o extensie perspectivica diacronica sau tipologica. Astfel, volumul contine atat "materiale pentru o istorie a criticii de arta romanesti" (cu pagini memorabile despre Al. Busuioceanu, despre exegeza brancusiana, Sergiul Al. -George sau Dan Haulica, portretul acestuia din urma, ca "autoritate diurna", festivista a artei fiind excelent), cat si opriri in prezent, printr-o suita de cronici de atelier sau galerie (Horia Benea, Sorin Dumitrescu, Florica Mitroi s.a.). A treia sectiune a volumului strange intr-un corp netematic note despre arta universala (Rafael, El Greco, Paul Klee, Manet s.a.), extensiile interdisciplinare avandu-i ca puncte de pornire pe C. G. Jung, Mircea Eliade, Roland Barthes sau G. Calinescu. Planul de adancime al textelor ne reaminteste de obsesiile volumelor deja discutate, Ochiul si lucrurile, aparut in primavara anului 1986, facand oarecum tranzitia spre dialectica energetica a Minimei Moralia (1988). PLESU se opreste indelung la proteismul intrinsec al figurilor analizate: "Goethe - scrie el - reabiliteaza prin natura sa, inainte de a o face prin opera, histrionismul care se impune uneori firii artistice." Asemenea lui Thomas Mann din Lotte la Weimar, PLESU deriva predilectia pentru ludic a consilierului aulic de la Weimar din vana sublima a histrionismului cosmic, care "poate lua felurite chipuri"; "histrionul sublim lucreaza pentru placerea celorlalti si nu-si extrage placerea proprie decat din voluptatea de a fi cauza placerii altora. Histrionismul inalt e, de aceea, o forma - nobil disimulata - a jertfei de sine. " Sensul se precizeaza mai bine in eseul dedicat lui Paul Klee; aici, autorul vorbeste despre "«fenomenul originar» numit Paul Klee", care, ipostaziindu-se histrionic, si-a "asumat riscul unei fara odihna metamorfoze, pentru a epuiza, intr-o singura ardere, experientele mai multor vieti." Adesea, persista impresia ca, interpretan-du-i pe altii, PLESU se scrie pe sine, intr-atat de bine articulate sunt recurentele tematice ale volumului. Proiectate in forma de viata, ele vor duce, in cazul lui P., la proteismul functiilor publice de dupa revolutia din decembrie 1989 si la fragmentarismul "post-cultural", asumat in mod deliberat, al volumului Limba pasarilor (1994), al carui caracter de exceptie e dat si de dialogul exegetic cu unii membri de marca ai literelor interbelice romanesti (M. Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Constantin Noica).

Cel mai bun portret indirect pe care si 1-a facut PLESU pana in acest moment se afla in acest volum: e conferinta Ce am invatat de la Constantin Noica, rostita la Bistrita in decembrie 1988. Intre pedanteria lui ce si eleganta destinsa a lui cum, PLESU opteaza pentru aceasta din urma, elogiind sarbatorescul "ritualului fara dogma" practicat de catre filosoful urcat la Paltinis: "Noica a facut o sarbatoare de neuitat din gesturile cele mai simple: plimbari zilnice, amenitate, disponibilitate umana si salahorie intelectuala nezgomotoasa. ". Recunoastem, aici, un bilet in alb, pe care PLESU si-1 da siesi, fie ca-i vorba de scris, de aparitiile sale televizate, de insarcinarile academice sau de prestatiile mondene: acela de a fi - cu handicapul implicit de a nu fi inteles corect, sau de a fi contestat cu vehementa - polul pozitiv, "sarbatoresc" al unei Romanii noi incrancenate, cioraniene, dezgustate de marasmul prelungit al "tranzitiei" si de nedesavarsit. Atitudinea aceasta are si un nume: " arta spirituala ", sintagma invocata de catre PLESU intr-un dialog epistolar cu Sorin Vieru, din Limba pasarilor, schimbul fiind prilejuit de problematica "maestrului spiritual". "in perimetrul in care se misca intrebarile mele e foarte periculos sa fii singur Pe mine ma intereseaza - scrie in continuare PLESU - o anumita problematica. Si s-a intamplat sa constat ca problematica cu pricina nu se gaseste la Descartes, la Kant si la Hegel (nici macar la Heidegger) ci, mai curand, la Shankara, la Lao zi, la Ioan Chrysostomul, la Meister Eckhart, la Ibn Arabi, la Serafim de Sarov sau in cutare tratat alchimic." Aceasta "problematica" se dovedeste a fi dificil de definit, si cu certitudine gresim daca folosim, pentru a o aproxima, doar categorii rationale; ne aflam, insa foarte aproape de ea revazand locurile din opera lui PLESU in care apar deslusiri legate de conceptul de intuitie transfiguratoare.

OPERA

Calatorie in lumea formelor, Bucuresti, 1974; Pitoresc si melancolie. O analiza a sentimentului naturii in cultura europeana, Bucuresti, 1980 (ed. II, 1992); Guardi (album), Bucuresti, 1981; Ochiul si lucrurile, Bucuresti, 1986; Minima Moralia. Elemente pentru o etica a intervalului, Bucuresti, 1988 (ed. II, 1994; trad. franceza, 1990; trad. germana, 1992; trad. suedeza, 1995); Dialoguri pentru seara (cu Parintele Galeriu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu), Bucuresti, 1991; Jurnalul de la Tescani, Bucuresti, 1993; Limba pasarilor, Bucuresti, 1994; Chipuri si masti ale tranzitiei, Bucuresti, 1996.

REFERINTE CRITICE

M. D. Gheorghiu, in Convorbiri literare, nr. 9, 198o; G. Liiceanu, in Romania literara, nr. 41, 1980; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 26, 1980; M. Mihaies, in Orizont, nr. 47, 1980; V. I. Stoichita, in Echinox, nr. 8-9-10, 1980; G. Liiceanu, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 2, 1981; N. Manolescu, in Revue roumaine, nr. 1, 1981; G. Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, 1983; L. Ciocarlie, in Romania literara, nr. 41, 1986; Gh. Grigurcu, in Orizont, nr. 27, 1986; M. Muthu, in Steaua, nr. 6, 1986; Al. Paleologu, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1986; E. Simion, in Romania literara, nr. 13, 1986; G. Liiceanu, Epistolar, 1987; M. Scarlat, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1987; M. Iorgulescu, in Romania literara nr. 18, 1988; idem, in Revue roumaine, nr. 12, 1988; M. Spiridon, in Ramuri, nr. 9, 1988; M. Martin, in Viata Romaneasca nr. 11, 1988; A. Marino, in Tribuna, nr! 31, 1988; M. Mihaies, in Orizont, nr. 20, 1988; D. C. Mihailescu, in Transilvania, nr. 9, 1988; L. Ulici, in Vatra, nr. 7, 1988; R. Enes-cu, in Familia, nr. 7, 1988; I. Maxim Danciu, Partea si intregul, 1994; Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 11, 1995; I. Buduca, in Luceafarul, nr. 4, 1995; Al. Paleologu, in Viata Romaneasca, nr. 7-8, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Andrei PLESU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Andrei PLESU



Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Sinteze

MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI

- citeste textul



Jurnale

JURNALUL DE LA TESCANI

- citeste textul