n. 22 mart. 1868, corn. Plataresti, jud. Ilfov -m. 25 nov. 1942, Bucuresti.
Estetician, teoretician al literaturii si critic literar.
Urmeaza cursurile gimnaziului "Gh. Lazar" si ale liceului "Sf. Sava". Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti, cu o teza despre Herbert Spencer (1892). Debuteaza in Convorbiri literare cu un poem in proza (1893). Student al lui Maiorescu; participa la intemeierea "Ligii culturale" (1890). Redactor z.Convorbiri literare (1895-1906). Scoate rev. Convorbiri (1907), devenita Convorbiri critice (1908-1910). Conduce publicatia Falanga (1910; 1926-1929). Prof. univ. - suplinitor din 1895 si apoi titular (1906-1938) - la Univ. din Bucuresti. in 1922 infiinteaza Institutul de Literatura. Membru al Acad. din 1928. Debut editorial cu Critica "stiintifica" si Eminescu (1895). Stiinta literaturii (1926), publicata si in versiune franceza (1928-1930) si Dialoguri fdosofice. Integraiismul (1929) impun "teoria capodoperei" si un sistem estetic original cunoscut sub numele de "integralism estetic". Situat in descendenta maioresciana, DRAGOMIRESCU anticipa directii (structuralismul), intr-o perioada de criza a determinismului si istorismului in gandirea europeana de la inceputul secolului XX.
Continuandu-1 pe
Titu Maiorescu pe linia autonomismu-lui estetic, DRAGOMIRESCU este creatorul, la noi, al primului sistem estetic inchegat si, mai ales, original. In conditiile de criza ale determinismului si istorismului epocii, autorul Stiintei literaturii (1926) pledeaza pentru opera literara ca un tot unitar si organic si pentru "metoda stiintifica de cercetare" a acesteia. Fundamentul kantian al conceptiei sale si metodologia triadica de extractie hegeliana particularizeaza estetica integralista, vertebrata de axul inte-gralist - frumos psihofizic - capodopera. Psihofizicul ca si piatra unghiulara a sistemului nu inseamna suma unor coordonate fizice si psihice, ci o entitate noua, o "a treia lume", cu calitati estetice imanente. Estetica integrala deosebeste intre fizico-psihic (existenta utilitara, determinata cauzal si temporal) si psiho-fizic - lumea Frumosului caruia i se confera sensul de "fiinta cva-sitranscendenta" (Stiinta literaturii). Modul sau de existenta este capodopera care, in opozitie cu opera de talent, "isi spune fiinta ei intreaga in afara de timp si de spatiu" (Stiinta literaturii). Ea, nefiind individ, ci "prototipul unei specii", s-ar putea defini ca "suflet incorporat in materie fizica" (Integraiismul). Capodopera ca realitate psihofizica "e altceva decat lucrul fizic, Ea - precizeaza DRAGOMIRESCU - traieste in noi, desi pare afara de noi" (Integraiismul). Avand o structura monadica, ea coaguleaza integraiismul ce, existent deja in germene in studiul Critica "stiintifica" si Eminescu (1895) si dezvoltat in Stiinta literaturii (1926) si Integralismul (1929), este reductibil la urmatoarele caracteristici: imbinarea metodei inductive cu aceea deductiva; existenta numai a frumosului artistic; primatul capodoperei, adica a obiectului psihofizic, generator de frumos, ca fapt de constiinta si totusi detasat de ea; principiul unitatii operei si refuzul oricaror determinari. Dincolo de afirmarea orgolioasa a autonomiei absolute a esteticului, teoria capodoperei se situeaza pe aceeasi lungime de unda cu conceptia fenomenologica despre opera, devansand in acelasi timp structuralismul. Mai mult, pornind de la ideea, lansata de catre estetica germana, a opozitiei dintre personalitatea creatoare si cea omeneasca (in fond, teoria maioresciana a geniului se revendica de aici), stabilind polemic limitele istoriei literare vazuta in sensul determinismului ingust, DRAGOMIRESCU prefigureaza una dintre cele mai fertile directii in critica si teoria literara actuala. Disociativ ca si teoretician, insa putin maleabil ca si critic, DRAGOMIRESCU a sustinut, din pacate, caracterul normativ al esteticii sale care ar fi reusit, chipurile, sa dirijeze din afara procesul creator. De aici, desigur, erorile de valorizare ale celui "dintai profesor universitar care s-a ocupat oficial de literatura romaneasca de azi"(
Camil Petrescu). Istoria noastra literara a inregistrat verva polemica a lui
T. Arghezi sau
F. Aderca, alimentata de lipsa de receptivitate a lui DRAGOMIRESCU fata de literatura moderna. De altfel, esteticianul si criticul a fost constient de rigiditatile sistemului, dar si de cele ale valorizarii critice. intr-un fragment de Jurnal, datand din epoca unei interesante corespondente cu B. Croce, pe care 1-a cunoscut la Congresul de Estetica din 1931 tinut la Budapesta, nota:,jn-am hotarat sa inlocuiesc psihofizicul cu intuitia mistica sau pur si simplu cu misticul". Misticul, echivaland cu psihofizicul, semnifica valoarea unificatoare, in virtutea careia opera literara (id. est. = capodopera) intruneste atributele speciei, mai putin pe cele ale individului, acestea din urma caracteristice operei de talent. Misticul este, in acceptiunea lui D., tocmai inefabilul, factorul greu captabil in tiparele rationalizate ale actului critic. Misticul inteles astfel, capabil sa inlocuiasca insasi piatra unghiulara a sistemului, devine o prezenta simptomatica in conceptualizarile esteticianului. Astfel, Stiinta literaturii incepe si se termina cu acelasi elogiu adus "naturii in analizabile" a operei. Cel putin intentional - timpul ar fi desavarsit poate lucrarea - spiritul excesiv analitic cedeaza incet-incet locul intuitiei critice cu dezideratul, desigur mai modest, al aproximarii nucleului operei si mai putin al numirii sale. O consecinta fireasca este meditatia profesorului pe marginea criticii impresioniste. Ea vine in intampinarea unei nostalgii ascunse, a criticului de asta data: "In locul analizei subtile si minutioase a unor amanunte, ce intuneca mai ales portretul zugravit, critica impresionista ne da un desen limpede, redus la linii caracteristice si pline de reief"(Impresionismul in critica, in Convorbiri critice, III, 1909, nr. 6). In paginile aceluiasi numar va deosebi pe criticul rationalist de cel impresionist, nu fara un dram de cenzurata melancolie. Criticul impresionist intruneste sufragiile majoritatii, spre deosebire de celalalt: "Unul este aspru, statornic, incisiv, rece si nu iarta pentru ca nu se gandeste la om, ci la opera; celalalt este gratios, mladios, imaginativ, cald, iertator, pentru ca nu se gandeste atat la opera cat la om". Or, criticul DRAGOMIRESCU ilustreaza, in marea majoritate a cazurilor, prima ipostaza tipologica. Studiile consacrate lui Emi-nescu si I. L. Caragiale (caruia ii publica, in Convorbiri critice, virulentul pamflet 1907, din primavara pana-n toamna), introducerea lui Macedonski in manualul de liceu (cu Noaptea de decembrie), impunerea in arena literara a lui
Liviu Rebreanu si
Mihail Sorbul, activitatea de critic dramatic pe care o concretizeaza in doua volume -Critica dramatica(l904) si Dramaturgia romana(1905) -, aplecarea, in general, spre valorile clasice din literatura romana (I. Budai-Deleanu, Gr. Alexandrescu, V. Alec-sandri s.a.), la care se adauga cursurile universitarului despre poezie, nuvela sau drama, toate acestea configureaza imaginea criticului si istoricului literar, obturata adesea de judecati eronate, normale si acestea intr-o activitate desfasurata de-a lungul a cinci decenii. Cunoscut, citat si preluat de gandirea estetica, de la Croce si Ch. Lalo la R. Wellek / A. Warren si Guy Michaud. DRAGOMIRESCU aduce, cu estetica integrala, o contributie decisiva la specificarea obiectului estetic, ridicand, impreuna cu
Paul Zarifopol, junimismul maiorescian la cea mai inalta cota a autonomismului estetic.
OPERA
Critica "stiintifica" si Eminescu, Bucuresti, 1895; Teoria elementara a poesiei, Bucuresti, 1902 (ed. II, revazuta si completata, 1927); Critica dramatica, Bucuresti, 1904; Dramaturgia romana. Bucuresti, 1905; Teoria poeziei cu aplicare la literatura romana, Bucuresti, 1906 (ed. refacuta, 1927); De la misticism la rationalism, Bucuresti, 1924; Stiinta literaturii. Bucuresti, 1926; Vademecum la cursul de estetica literara si literatura romana, ed. II, Bucuresti, 1927; Critica, I-II, Bucuresti, 1927-1928; La Science de la Litterature, I-IV, Paris, 1928-1938; Dialoguri filosofice. Integralismul, Bucuresti, 1929; Nouveau point de vue dans l etude de la litterature, Bucuresti, 1931; Copilul cu trei degete de aur, roman, I-IV, Bucuresti, 1932-1936; Samanatorism, poporanism, criticism, Bucuresti, 1934; Scrieri critice si estetice, ed. ingrijita cu note si comentarii de
Z. Ornea si Gh. Stroia, studiu introductiv si tablou cronologic de Z. Ornea, Bucuresti, 1969;
Mihai Eminescu, ed. ingrijita si note de L. Maniu, Iasi, 1976; Despre frumos si arta. Traditiile gandirii estetice romanesti, I-II, antologie, tabel cronologic si prezentari de V. Morar, prefata de I. Ianosi, Bucuresti, 1984.
REFERINTE CRITICE
Omagiu lui
M. Dragomirescu, 1928; T. Arghezi, in Bilete de papagal, nr. 410, 1929;
T. Vianu,
Mihail Dragomirescu, 1939;
G. Calinescu, Istoria; Al. Dima, Gandirea romaneasca in estetica. Aspecte contemporane, 1943; DRAGOMIRESCU Micu, Literatura romana la inceputul sec. XX, 1964; M. Dumitrascu, in
Luceafarul, 19; 26 oct. 1968; Z. Ornea, Trei esteticieni, 1968; VI. Streinu, Pagini, II; Gr. Smeu, Sensuri ale frumosului in estetica romaneasca, 1969; M. Dumitrascu, in Luceafarul, 11 ian. 1969; Dictionar de Estetica generala, 1972;
M. Muthu, Orientari critice, 1972; T. Popescu, M. Dragomirescu, estetician, 1973; DRAGOMIRESCU Matei, M. Dragomirescu, sistemul fdosofic si estetic, 1974;
O. Cotrus, Meditatii critice, 1983; F. Aderca, Contributii critice, 1988.